Filme

Pink Floyd, “The Wall”: între Arhetipul Patern şi Arhetipul Matern

18:59, 25 noiembrie 2013

Nu ştiu cum a fost tratat filmul „The Wall” în anii 80, însă din perspectiva psihanalizei lui Jung, motivele, arhetipurile sale sunt destul de interesant compilate. Linia narativă psihedelică roieşte în jurul trăirilor interioare a lui Pink, solistul unei trupe rock. Pe de o parte, el suferă de lipsa figurei paterne (tatăl, mort în război apare ca o figură pozitivă), pe de altă parte, este opresat de figura mamei (reprezentată prin aspecte exclusiv negative). În limbajul lui Jung, aici ar fi vorba de aşa-numitul „complex matern al fiului”. Toată acţiunea filmului nu este decât o pendulare între lipsa tatălui, care este prezent doar imaginar şi realitatea totalitară prezentă a mamei, completată de o soţie iubită care îl înşeală.

Această lipsă a tatăului, a unor valori patriarhale în conştiinţa sa, îl face să se simtă neajutorat şi lipsit de personalitate. El nu este decât „o cărămidă” în „peretele” societăţii-sistem, care mai reprezintă şi o barieră dintre viaţa lui interioară şi lumea exterioară.

Daddy’s flown across the ocean
Leaving just a memory
Snapshot in the family album
Daddy what else did you leave for me?
Daddy, what’d’ja leave behind for me?!?
All in all it was just a brick in the wall.
All in all it was all just bricks in the wall.

De aici sentimentul de detaşare totală în faţa lumii, privirea aţintită în televizor şi voinţa continuă de autodistrugere. Brusc, în iluziile sale, el se vede lider fascist, purtând ciocanul drept simbol (simbol falic, unealta zeului nordic Thor). Mulţimile cad în faţa lui extaziate, iar explozia de violenţă din interiorul lui, se revarsă pe străzile oraşului. E ca un fel de terapie, un fel de restabilire a echilibrului interior, absolut necesară pentru tratarea sufletului distrus. E o formă a revoltei sufletului împotriva figurei materne, care personifică societatea totalitară modernă, cu un stat protector şi o cultură consumistă. Fascismul, ca o expresie radicală a masculinităţii, nu vine decât ca un antipod la totalitarismul matriarhal. Autorii tratează ambele extreme în calitate de “patologii” .

“Are there any queers in the theater tonight?
Get them up against the wall!
There’s one in the spotlight, he don’t look right to me,
Get him up against the wall!
That one looks Jewish!
And that one’s a coon!
Who let all of this riff-raff into the room?
There’s one smoking a joint,
And another with spots!
If I had my way, 
I’d have all of you shot!”

Desigur, unii ar căuta să identifice în film nişte mesaje social-politice, precum pacifism sau antitotalitarism, însă o astfel de tratare ar fi una extrem de superficială şi simplistă. Filmul nu reprezintă un manifest politic, ci doar redă nişte frământări din interiorul unui suflet rătăcit şi opresat de o lume feminizată. De altfel, mişcarea pacifistă este asociată cu femeia care l-a înşelat (în film ea apare ca o activistă pacifistă). Eroul liric parcă ar spune: “pacea e o curvă cu şapte feţe”.

La final, în ruinele zidului aruncat în aer, copiii sunt cei care fac ordine. Semn că doar cei nevinovaţi şi cu suflet curat pot fi constructorii unei lumi noi.

Ar fi absurd să suspectăm Pink Floyd de filofascism. În tradiţiile trupelor anilor 70, ei se situează, mai curând în zona stângistă, însă din punct de vedere psihanalitic, filmul este o adevărată capodoperă, care merită o analiză atentă şi profundă.