Chișinăul ascunde încă multe secrete care sunt ținute în arhive și în amintirile neîmpărtășite ale oamenilor. Unul dintre acestea este punctul de observare a sateliților din Turnul de Apă, aflat în apropierea Universității de Stat a Moldovei.
Turnul din apropierea Universității de Stat a Moldovei este unul dintre simbolurile orașului, iar din vârful lui poate fi admirată cel mai bine zona istorică a orașului – în trecut aici se afla cel mai înalt punct al localității.
Istoria clădirii a urmat istoria Chișinăului: a trecut prin războaie, a avut de suferit din cauza cutremurelor (din anii 80 și 90), a fost reconstruită, iar destinația ei rămâne mereu una incertă și astăzi.
Construcția a fost ridicată în 1892, după proiectul arhitectului Alexander Bernardazzi, în perioada în care primarul Chișinăului era Carol Schmidt, căruia îi datorăm crearea primei rețele de alimentare cu apă a orașului. Din 1940 clădirea a servit drept turn de apă pentru pompieri, unitatea cărora se afla în locul în care se află astăzi blocurile centrale ale USM, iar din 1961 a găzduit Stația de observare optică a sateliților artificiali ai Pământului. În anii 70 clădirea a fost transformată în muzeu al orașului.
De la Turn de Apă, la Observator Astronomic
Puțină lume cunoaște că anume aici în perioada sovietică se afla un centrul de observare secret al complexului militar-industrial, misiunea căruia era urmărirea mișcării sateliților sovietici și a statelor adversare. Cel mai interesant este faptul că în această activitate, despre care nu știau nici chiar autoritățile RSSM, erau implicați tinerii studenți de la Facultatea de Fizică și Matematică. Printre primii se numărau Valentin Dușenco, Valentin Dușco (specializat în echipament radioelectronic), Iurii Popov, Ion Jigău, Ion Panici, Ion Nacu și alții. Prima stație de observație a fost înființată la Chișinău, în august-septembrie 1957, la periferia orașului, în sectorul Botanica, iar în 1961 aceasta a fost mutată în apropierea USM, anume în Turnul de Apă.
Astfel de stații au fost înființate în mai multe puncte ale Uniunii Sovietice, după lansarea primului satelit sovietic în spațiu în 1957. În următorii ani au urmat și lansări în alte state ale lumii: în februarie 1958 SUA își lansează propriul satelit. Urmează Marea Britanie (1962), Canada (1962), Italia (1964), apoi Franța (1965). Prin urmare, în contextul cursei pentru explorarea spațiului cosmic, autoritățile sovietice aveau nevoie de o rețea largă de stații care să monitorizeze activitatea blocului adversar. Chiar în anul 1957, sub coordonarea Consiliului Astronautic al Academiei de Științe a URSS, pe teritoriul Uniunii au fost create 70 de astfel de stații. Chișinăul nu a fost o excepție.
Mai multe detalii despre stația de observare din Chișinău aflăm din relatările doctorului în științe fizico-matematice, moldoveanul Dumitru Gorodețchi, unul din membrii echipei de studenți de atunci, într-un interviu realizat de Ion Holban în 2018 pentru revista științifică “Fizica și Tehnologiile Moderne”, editată sub egida Institutului de Inginerie Electronică şi Nanotehnologii „Dumitru Ghiţu”, Societății Fizicienilor din Moldova și Universității Tehnice a Moldovei. În prezent, domnul Gorodețchi locuiește în orașul Atlanta, statul Georgia, SUA.
La bazele formării Stației de sateliți din Chișinău a stat Mariana M. Lavrova (din 1957), lector superior sau docent la Universitate. Mai târziu, de la Odesa au sosit Vitali Grigorevskii (care a și condus stația din 1960) și Valentina Vorobiova, astronomi de profesie.
De la Universitatea de Stat din Moscova „M.V. Lomonosov” a fost adus și montat sub acoperișul de lemn și placaj al turnului, aflat vizavi de Universitate, o cameră fotografică ecuatorială, cadou al savanților de la Moscova. Aceasta a fost adusă din Germania de la Observatorul din Potsdam, imediat după Parada cea Mare a anului 1945, fiind destinată, inițial, Universității de Stat din Moscova.
Stația de la Chișinău a fost asigurată cu tot ce este necesar: echipament optic și electronic, un set de hărți ale cerului nordic și parțial ale celui sudic, set destul de scump. Statul sovietic a plătit bani buni, deoarece hărțile erau tipărite în Germania într-un tiraj nu prea mare, destinat astronomilor profesioniști, pe hârtie specială, de înaltă calitate, care nu se deformează la schimbarea temperaturii în intervalul de temperaturi de la -400 la +400 grade C.
Stația de la Chișinău a fost asigurată cu tot ce este necesar: echipament optic și electronic, un set de hărți ale cerului nordic și parțial ale celui sudic, set destul de scump. Statul sovietic a plătit bani buni, deoarece hărțile erau tipărite în Germania într-un tiraj nu prea mare, destinat astronomilor profesioniști, pe hârtie specială, de înaltă calitate, care nu se deformează la schimbarea temperaturii în intervalul de temperaturi de la -400 la +400 grade C.
Codul stației: Kishinev 24
Fiecare student-astronom avea un sac de dormit personal. Aveau cearșafuri curate, lenjerie, care regulat era schimbată, se spălau la timp (erau persoane salariate care se ocupau de asta), se respecta la maxim igiena personală.
“Scopul final al acestor lucrări era determinarea orbitelor sateliților sovietici, în multe cazuri sateliți militari, dar și ai celor de telecomunicații. Urmăream și sateliții străini (SUA, Anglia, Franța, Japonia). Un interes deosebit prezentau sateliții străini nedeclarați, cu orbite necunoscute. Cunoaștem și cazuri când se încerca „a-i împinge” de pe orbită, a le deregla orbita. Noi, studenții, nu știam toate subtilitățile lucrului pe care-l făceam. Noi lucram pentru Ministerul Apărării și serviciile secrete ale Uniunii Sovietice. Codul Stației din Chișinău, dacă nu mă înșel, era Kishinev 24”, își amintește cercetătorul.
“Noaptea ascultam muzica vrăjmașilor din Vest”
Comparativ cu ceilalți studenți de la Universitate, tinerii astronomi se bucurau de unele privilegii. Odată ce participau la Programul de observare a sateliților, aveau camere separate în cămin, chiar din primul an de studenție, pentru că lucrau pentru complexul industrial-militar, deși nimeni din profesori nu vorbea deschis despre asta.
„Oricum, făceam parte din elita studențească și pe lângă bursa de 39-40 de ruble primeam recompense: câte 50 de copeici fiecare pentru „observațiile astronomice” de seară, până la orele 23-24 noaptea, și câte o rublă pentru cele efectuate după ora 24”, își amintește Gorodețchi.
Studenții care participau activ la observarea sateliților artificiali ai Pământului se descurcau mai ușor decât ceilalți studenți: primeau de multe ori până la 80-85 de ruble pe lună, indiferent dacă făceau observații sau erau doar de serviciu toată noaptea atunci când cerul era înnorat.
“Când cerul era acoperit, ascultam stațiile de radio ale „vrăjmașilor din vest”: muzică ultra-modernă din Monte-Carlo, Zagreb, Sarajevo, Emiratele Arabe, Kuwait… Toate stațiile de observații vizuale și vizual-optice erau înzestrate cu cea mai modernă și performantă pe atunci aparatură radio. Astfel, de pe Castelul de apă al lui Bernardazzi de lângă Universitatea din Chișinău ascultam emisiuni radio din toată lumea”, povestește Gorodețchi.
De noi nu știa nici Guvernul, nici Internele
Nici autoritățile republicane și nici conducerea Universității de Stat nu știau despre activitatea din obiectul secret în preajma blocurilor de studii. Unii nu puneau niciun fel de întrebări, iar alții credeau că tinerii, pur și simplu, își fac de cap în clădirea părăsită.
“Am avut și un caz nostim. Într-o noapte noroasă, când nu puteam face observații, ne relaxam, am pus niște posturi străine de radio și ne delectam cu Bossa Nova, Boogie-Woogie, rock&roll, dar uitasem să deconectăm difuzoarele puternice instalate deasupra turnului care urlau la putere maximă, pe care noi nu le auzeam. Pe la 1-3 de noapte auzim lovituri puternice în ușa metalică de la parter, încuiată pe dinăuntru. Când am descuiat ușa ne-am trezit cu o echipă de milițieni înarmați cu pistoale, gata să ne pună la pământ, inspectând tot Castelul”, își amintește Gorodețchi.
“Au crezut că în Castelul părăsit s-a aciuat vreo bandă de tâlhari, criminali. Au rămas uimiți când au văzut că suntem niște tineri pașnici, că dispunem de telescoape, lunete, vorbim de sateliți. Atunci ne-am dat noi seama că de Observatorul nostru conspirativ nu știau nici cei de la interne, nici cei de la Guvern”, povestește savantul.
“De fapt, nici administrația Universității nu prea știa ce-i cu noi, ba chiar era îngrijorată, considerând că „astronomii” sunt niște studenți ce duc un mod de viață „dezordonat”, vin la lecții când vor, se duc de la lecții când le trece prin cap. Pe când noi noaptea făceam observații, iar ziua, după ce făceam toate calculele necesare, ne duceam la lecții”, povestește astrofizicianul.
Informațiile erau trimise direct la Moscova
“Dacă era cer senin, făceam observații toată noaptea, până la răsăritul Soarelui. Doi studenți mai calificați în electronică au fost repartizați la un aparat de radio militar ПРВ-1 (un receptor cu sensibilitate foarte înaltă pe lungimile de undă radio de la 10 m în sus). Ei mai aveau în dotare cronometre și un cronograf care fixa momentul trecerii satelitului în dreptul ori în apropierea unei stele sau printre două stele foarte apropiate, ca să se poată, imediat după observații, să se determine cu cea mai mare precizie coordonatele satelitului la un moment de timp universal Greenwich. Dacă eram 7 studenți, fixam 7 poziții ale satelitului pe hartă”, își amintește Gorodețchi.
Momentul trecerii satelitului deasupra unei stele sau între două stele foarte apropiate se determina cu o precizie de până la 0,01 s cu ajutorul unui cronograf și a întrerupătorului Morse. Coordonatele satelitului erau determinate cu o precizie de până la o zecime de secundă unghiulară, în funcție de calificarea studentului, care trebuia să traseze cu cât mai mare precizie traiectoria satelitului printre stele și să înregistreze momentul observației, lucru deloc simplu chiar și pentru astronomii profesioniști.
Fiecare din cei 10-15 studenți – observatori, potrivit lui Gorodețchi, stătea pe platforma Castelului de apă din preajma Universității, „înarmat” cu o lunetă astronomică AT-1 sau militară ТЗК, un întrerupător de cod Morse și o hartă detaliată de înaltă rezoluție unghiulară a cerului (care acoperea emisfera nordică și o parte a celei sudice).
„Erau nopți când observam până la 20 de sateliți „de-ai noștri” , dar și de ai „vrăjmașilor”. Recepționam și sateliți „necunoscuți”, rătăciți. Toată informația se codifica și se trimitea prin telefon direct la Moscova, iar de acolo era trimisă la Centrul unional de supraveghere a sateliților”, spune savantul.
Tot din interviu aflăm că stația era una dintre cele mai bune, două sau trei luni la rând s-a clasat pe locul doi după numărul de sateliți observați și identificați și după calitatea observațiilor.
„În 1958, eram student la anul II și am avut onoarea să fiu menționat cu Diploma de Onoare a Consiliului Astronomic al Academiei de Științe a URSS pentru participarea activă la observațiile sateliților artificiali ai Pământului. Diploma mea, ca și Medalia de argint și Diploma din 1986, acordate de Pavilionul „Cosmos” al Academiei de Științe a URSS pentru cercetările asupra cometei Halley, se află în arhiva familiei”, povestește Dumitru Gorodețchi.
Stația a funcționat în incinta Turnului de Apă până în 1971, când la inițiativa coordonatorului Vitali Grigorevski a fost mutată în noul observator, construit în apropierea satului Lozova, în rezervația naturală Codru (deschiderea căruia a avut loc în 1972). Respectiv, Turnul de Apăr a devenit muzeu al orașului Chișinău.
Grigorevski nu a mai prins deschiderea noului observator, fiind nevoit să demisioneze și să plece la Odesa din cauza unor conflicte cu autoritățile de atunci ale RSSM.
Cine este Dumitru Gorodețchi
Dumitru Gorodețchi s-a născut în zbuciumatul an 1940 în satul Sofia, județul Bălți, din tată cu rădăcini poloneze (Ion Anton Gorodețchi) și mamă moldoveancă (Maria Corobceanu).
Domeniul de cercetare al dr. Dumitru Gorodețchi cuprinde dinamica și fizica cometelor și asteroizilor, fizica nebuloaselor gazoase și a materiei interstelare, el fiind un promotor al ideilor renumiților astronomi sovietici D.A. Rojkovski și K.I. Ciuriumov. Este membru al Societății Europene de Fizică (2013), Societății Europene de Astronomie (1998-prezent), Societății Matematicienilor din România (1998-2000).
1971-1989 a activat în cadrul Institutului de Astrofizică „V.G. Fesenkov” al Academiei de Ştiinţe din Kazahstan, la Observatorul Astrofizic din Almata. În anii 1986-1990 a fost unul din coordonatorii Programului sovietic de studiere a cometei Halley, SOPROG (Советская Программа Исследований Кометы Галлея), parte componentă a unui amplu program internațional IHW (The International Halley Watch). Pentru această activitate a fost menționat cu Medalia de Argint și Diploma de Onoare a Academiei de Științe a URSS. A mai participat, alături de alți astronomi (D.A. Rojkovki, K.I. Ciuriumov, F.K. Raspaev) și la Programul internațional de studiere a faimoasei comete Kohoutek.
Între 1990-2000 a fost autorul emisiunii radiofonice „Chemarea Stelelor” la postul național de radio. În anul 2000 a imigrat împreună cu familia în SUA prin intermediul programului Green Card, unde locuiește și în prezent.