Despre românizarea Basarabiei în perioada ţaristă

Identitatea „moldovenilor” din Basarabia ţine mult procesele istorice prin care a trecut ţinutul nostru, iar pentru a înţelege esenţa problemei identitare, este nevoie să privim ceva mai critic unele momente ale istoriei.

Unul din primele lucruri care m-a suprins este creşterea bruscă a populaţiei Basarabiei după anul 1812. Într-un articol publicat în revista românească „Historia” este dezvoltată destul de amănunţit această problemă[1]. Indiscutabil, crearea oblastei Basarabia, a contribuit foarte mult la transformarea acestei provincii mărginale şi semipustii, într-o regiune economic activă.  Unul din indicatorii acestor schimbări pozitive a fost creşterea rapidă a locuitorilor şi dezvoltarea oraşelor.

Înainte de a citit fragmentele de mai jos, aş vrea să precizez că le-am tradus din rusă cu o maximă exactitate, fără a substituie vreun termen cu altul, fără a face interpretări eronate.

Aşadar, dacă în 1817, populaţia Basarabiei constituia 491.904 suflete, în anul 1913 această cifră se ridică la 2.545.834. Cum se poate explica acest lucru în condiţiile unei mortalităţi infantile ridicate? Oare a contribuit migraţia populaţiei din alte colţuri ale Imperiului Ţarist la această creştere? Atunci de ce elementul etnic românesc a rămas dominant?

Unul din răspunsurile le putem găsi chiar în lucrările autorilor ruşi. În lucrarea monografică a lui L. S. Berg – „Basarabia – ţara, oamenii gospodăria”, publicată la Petrograd în anul 1918, unde este descris fenomenul „românizării maloruşilor”:

„Trebuie să observăm că maloruşii din Hotin, acolo unde ei locuiesc în vecinătate cu moldovenii, sunt supuşi românizării. Astfel, satul Colencăuţi, de la frontieră cu Austria, este populat cu rusnaci românizaţi. Chiar şi de la cei mai tipici maloruşi putem auzi aşa cuvinte precum „moaşa”, „nănaş”, „fini” etc.

Un şir de studii indică faptul că procesul de moldovenizare a populaţiei maloruse, vizează nu doar limba, dar şi modul de trai. „Se întâmplă să venim într-un sat din regiune (Hotin) şi nu îţi dai seama în ce localitate eşti – de maloruşi sau moldoveni”, spune Nesterovski; „auzi în jur vorbă malorusă, însă modul de viaţă este moldovenesc”. În pofida faptului că populaţia moldovenească nu este superioară cultural celei maloruse, elementul activ îl reprezintă moldovenii, în timp ce maloruşii – cel pasiv.

În localităţile mixte, se observă multe familii maloruse în care generaţia în vârstă vorbeşte liber limba maternă, iar cei mai tineri nu o vorbesc sau nu o mai înţeleg deloc. De cele mai dese ori, nici nu ştim cu cine avem de a face – cu un moldovan care ştie să vorbească în malorusă sau cu un malorus care ştie să vorbească moldoveneşte.

În judeţele de mai la sud, unde numărul maloruşilor este mai mic, iar al moldovenilor e mai mare, procesul deznaţionalizării populaţiei slave decurge mult mai rapid. Astfel, dacă în judeţul Soroca, la începutul anilor 70 au existat 26 de sate unde se vorbea doar în malorusă, către anul 1907, au rămas doar 16, restul fiind complet moldovenizate”[2].

În ceea ce priveşte etnicii ruşi, Berg observă că o bună parte din cele 8 la sută declaraţii „ruşi” la recensământul 1897, sunt venetici, aşezaţi prin târguri şi oraşe. Dar şi o bună parte din aceştia nu reprezintă etnici ruşi în sine, ci o diversitate de neamuri, venite din mai multe colţuri ai Imperiului ţarist, vorbitori de limba rusă. Unicul grup de „ruşi băştinaşi” pot fi consideraţi lipovenii („staroverii”), sosiţi aici prin secolele 17-18, afirmă Berg[3].

Într-o altă lucrare, publicată în 1892, P.N. Batiuşkov scrie cu disperare, vădit nemulţumit de incapacitatea autorităţilor de a rusifica populaţia băştinaşă: „dacă dorim ca populaţia rusă să nu să se mai românizeze, dacă vrem ca Basarabia să devină într-adevăr o gubernie rusească şi nu un obiect al dorinţelor şi propagandei din partea României, devenind un tot întreg cu Rusia, este nevoie să învăţăm prin şcoală ţăranii moldovenii limba slavonă bisericească , pentru ca cel puţin jumătate din ei să devină ruşi după limbă”.

„Vă comunicăm faptul că nu doar în nişte sate îndepărtate, dar chiar şi la Chişinău am întâlnit ţărani care nu cunosc niciun cuvânt în limba rusă. Desigur, această stare nu reprezintă o manifestare a unor sentimente separatiste, ci a unei autoconservări a ţăranilor şi încetinirea lor în dezvoltare”, scrie Batiuşkov.

Începând cu anul 1867, guvernul rus atrage mai mare atenţiei educaţiei în limba rusă, după ce în urma unei revizii efectuate de D. A. Tolstâi, se constată că în multe biserici din Basarabia, inclusiv în localităţile cu populaţie mixtă, dar şi în cele predominant slave, se slujeşte exclusiv în limba română, cărţile bisericeşti slavone sunt înlocuite cu cele româneşti, iar în şcoli se preda în limba română. Constatând această situaţie, Guvernul Rus recunoaşte necesitatea stopării aceste tendinţe, care ar putea avea pe viitor consecinţe politice dezastruase[4].

„Potrivit unor informaţii obţinute,  în unele biserici şi mănăstiri, în timp ce oficial se declară că se slujeşte în slavonă şi română, în realitate în slavonă nu se cântă decât „Господи помилуй” („Doamne miluieşte”). Băştinaşii îşi justifică această situaţie prin faptul că ţăranii români nu înţeleg limba slavo-rusă”, scrie Batiuşkov.

În altă parte, Batiuşkov relatează o altă situaţie: „Aşezându-se în grupuri izolate printre românii din Basarabia, migranţii ruşi sunt supuşi ei înşişi românizării, cu toate astea, ei continuă unele obiceiuri religioase din locurile de baştină. În Cameneţ-Podolsk, la Biserica „Ion Botezătorul”, de 24 iunie, are loc o prăzdnuire, la care sosesc şi mulţi moldoveni din Basarabia, astfel că târgul şi biserica sunt pline de moldoveni. Cel mai probabil, aceştia nu sunt decât nişte maloruşi românizaţi, plecaţi în trecut din Podolia în Basarabia”.

Conform raportului prezentat de Tolstoi, luarea unor măsuri urgente se cerea şi din cauza răspândirii „propagandei românizatoare” din sudul Basarabiei, care trecuse în componenţa Principatului Moldovei, ulterior România.[5] Măsuri dure de combatere a românizării Basarabiei au fost luate începând cu anul 1871, când rusificarea devine o politică oficială a statului ţarist.

Această politică de reducere a rolului limbii române în Biserică a provocat, mai târziu, aşa fenomene în masă precum „inochentismul”, care se transformase mai târziu într-o mişcare sectantă.

Trebuie să observăm că în Basarabia nu soseşte doar populaţii slave, dar şi familii din ţinuturile româneşti: la Reni se aşează 92 de familii din satul Paşcani şi 72 familii din satul Rogojeni, amândouă din regiunea Galaţilor, iar printre emigranţii „bulgari”, găsim multe nume româneşti (Năstase Dânga, Andrei Florea, Gavril Potană); la Călineşti, judeţul Bălţi, se aşează 28 de familii din Moldova, satul Tabăra şi 22 familii din satul Ghiholari. Apoi, familii izolate se aşează la Chişinău (Năstase Ghibanu, Gavril Cardaş dela Fălciu, Dumitru Braşoveanu etc.), la Foleşti (Ioan Popa din Botoşani), la Teleneşti, Hânceşti, Leova, Cahul, Căuşeni, Horodişte, Toceni, Manoileşti, Risipeni, Găleşti, Balaureşti, Cojuşna etc[6].

În ceea ce priveşte noţiunea de „moldovean”, aş presupune că aceasta avea sinonim cu „băştinaş”, „pământean”, care venea să sublinieze vechimea etnicilor români şi primatul lor asupra acestor pământuri, în opoziţie cu termenul general de „basarabean”, atribuit de autorităţile ţariste inclusiv şi coloniştilor. În 1917, când se va decide soarta acestui ţinut, reprezentanţii minorităţilor naţionale vor propune numirea noii formaţiuni statale „Republica Basarabeană”, în timp ce etnicii români vor insista asupra unei denumiri absolut etnocentriste – „Republica Moldovenească” – „după numele poporului care locuieşte aici”.

Am putea spune că populaţia Basarabiei a ajuns să fie alcătuită din mai multe straturi: populaţie românească băştinaşă, populaţie venită în perioada ţaristă, care a fost supusă românizării şi rămăşiţele grupurilor etnice neromânizate din mediul rural (găgăuzi, bulgari, ucraineni, lipoveni) şi masa de populaţie urbană cosmopolită, vorbitoare de limba rusă. Lipsa unei continuităţi culturale şi a unei tradiţii politico-juridice, instabilitatea politică, mişcarea continuă a populaţiei – au împiedicat conştientizarea unei identităţi clare, care ar sta la baza unei structuri statale. Dacă am urmări sensul proceselor politice din ultimii 200 ani, am observa că tendinţa firească a fost cea de omogenizare etnică a ţinutului (în sensul românizării), în pofida oricăror tentative de a stopa acest fenomen din partea autorităţilor străine. Îndeosebi, acest lucru se observă în perioada sovietică, când în premieră pentru ţinutul Basarabiei, în oraşe începe să crească în ritmuri rapide numărul populaţiei etnice româneşti.

De altfel, „mişcarea eliberare naţională” de la sfârşitul anilor 80, începutul anilor 90, nu a fost chiar atât de „romantică” precum pare. Au existat şi o serie de premize socio-economice care au contribuit la „renaşterea conştiinţei naţionale” – una din acestea fiind diferenţa enormă dintre viaţa de la sat (preponderent românofon) şi oraş (preponderent rusofon), mai ales după o perioadă în care creşterea demografică în deceniile anteroare a adus un flux mare de tineri moldoveni în oraşe, unde aceştia s-au pomenit într-un mediu străin şi neprietenos.

Astăzi, populaţia rurală îmbătrâneşte tot mai mult, iar populaţia urbană devine tot mai românească (lingvistic). În vreo două decenii, ne-am putea aştepta la o dispariţie completă a populaţie rusofone pe cale naturală, ceea ce ar însemna un început al unei noi epoci absolut noi în istoria Basarabiei.