În cercurile politice și media, o mulțime de gânditori – național conservatori, integraliști, tradiționaliști și postliberali trec peste frontierele ideologice.
Autor: Nick Burns
Ce se întâmplă pe scena intelectuală americană? În Washington și New York, poți întâlni tot mai des persoane care spun că sunt dușmani ai neoliberalismului. Ei cred că democrația liberală este insuficientă. Ei pledează pentru o intervenție a statului în economie, sunt sceptici față de acordurile de liber schimb și vor să demoleze ceea ce numesc ei ,,zombie Reaganismul”.
Acești oameni nu sunt susținătorii lui Bernie Sanders. De fapt, nici nu sunt de stânga. Ei sunt profesori catolici sau autori ai revistelor conservatoare din SUA. Ei conduc companii tehologice în California sau lucrează pentru senatorii republicani în Dealul Capitoliului. Faceți cunoștință, e vorba de noua dreaptă americană.
Dacă vreți să vă regăsiți în avangarda conservatorilor americani ai prezentului, puteți alege dintr-o multitudine de neologisme, pentru a vă descrie: național conservatori, integraliști, tradiționaliști, postliberali, ați putea fi bineveniți chiar dacă sunteți un marxist. Orice este acceptabil cât timp nu sunteți un libertarian.
Tezaurul intelectual al dreptei americane – Friedrich Hayek, John Locke, Milton Friedman, Ayn Rand și Adam Smith sunt expirați. Ideile lui Carl Schmitt, James Burnham, Michel Houellebecq și Christopher Lasch sunt valabile astăzi. Edmund Burke și Alexis de Tocqueville abia se înghesuie printre ei. Ce s-a întâmplat?
Una dintre explicațiile pentru virajul spre stânga a dreptei americane este legată de opinia catolică. Dezamăgirea a apărut la conservatorii catolici americani în perioada alegerii lui Donald Trump, în 2016. Din 2013, când Papa Francisc a făcut compromisuri privind anumite probleme sociale, precum acceptarea homosexualității, catolicii au început să suspecteze mișcarea conservatoare americană a anilor 50 de o mare minciună – piața liberă, combinată cu un conservatorism social s-au înclinat puternic în favoarea primului. Ei au observant că Partidul Republican este mai mult interesat de bani decât de religie: banii nu reprezintă valorile și credințele pe care le au. Ei au constatat că sunt doar niște pioni într-un război cultural pe care partidul lor era dispus să îi piardă. Mai grav: de dragul privelegiul luptei, ei erau obligați să nu se mai gândească prea mult la ceea ce doctrina social catolică avea de spus în așa probleme precum sănătatea, de frica de a nu ofensa bunăstarea gelosului zeu al pieței libere.
O manifestare a supărării lor a avut loc în 2018, când profesorul Patrick Deneen, de la Universitatea Notre Dame, a publicat o carte cu un titlul provocator ,,De ce liberalismul a eșuat”. Însă prin ,,liberalism”, Deneen nu se referea la progresismul american, formulat de către Sanders sau Elizabeth Warren, ci la proiectul liberal în ansamblu, începând cu filosoful John Locke din secolul 17, până la teoreticianul postbelic John Rawls. Prin substituirea atașementelor vechi față de comunitate, anume a religiei și tradiției cu interesele personale, spune Deneed, liberalismul a atomizat cetățenii, făcându-i neajutorați, nihiliști și singuratici.
Cartea a devenit rapid o piatră de încercare pentru dezbaterile conservatoare în SUA despre liberalism. În loc de o amenințare pentru democrația liberală, probabil Trump era, pur și simplu, un simptom al unui handicap pe care proiectul liberal îl avea încă de la apariția sa – furia manifestată de comunitățile, scăpate de un liberalism coroziv.
Ca un balsam pentru patologia social, Deneed pledează pentru retragerea din politicile naționale în enclavele comunităților rurale mici, fiind susținut și de astfel de autori ai dreptei americane precum Rod Dreher, redactorul-șef al publicației American Conservative. Recent, Deneen a devenit interesat de populism, asociindu-se cu prim-ministrul Ungariei, Viktor Orban, în noiembrie 2019, și a propus o politică de ,,aristopopulism”, o noțiune împrumutată de la filosoful florentin din secolul 16, Niccolo Machiavelli, potrivit căruia conflictul dintre mase și elite este cea mai bună cale pentru a nu admite dominația uneia asupra alteia, iar inegalitatea materială trebuie să rămână la un nivel moderat.
Deneenism, oarecum, vine în contradicție cu o tabără mult mai excentrică a călugărilor de dreapta și bloggerilor care se proclamă susținători ai ,,integralismului”. Integraliștii cer ca separația constituțională dintre biserică și stat să fie eliminată, astfel încât statul să cedeze bisericii în materie de spiritualitate. Influența statului, afirmă integraliștii, trebuie să fie combinată cu învățătura catolică în problemele sociale: “sănătate pentru toți, avorturi pentru nimeni”.
Cel mai important predicator al mișcării integraliste este profesorul de drept de la Harvard, Adrian Vermeule. Deși Vermeule este de acord cu diagnoza lui Deneen cu privire la patologia liberală, remediul propus nu este retragerea benedictiană, ci preluarea constantiană. Expert de frunte al statului administrativ american, știe că anume statul deține un instrument uluitor al puterii, capabil să stăpânească acțiunile milioanelor de oameni. El crede că este suficient să atragă câteva persoane loiale, bine plasați în birocrația națională, pentru a dirija întreaga mașinărie stângace în direcția generală a summum bonum.
Recent, Vermeule a provocat o agitație cu un eseu publicat în revista Atlantic în care îndeamnă la o nouă filosofie a dreptului care să pună accentul pe ,,autoritate și ierarhie” și să demonstreze ,,voință curată” pentru o ,,moralitate legislativă”. În regimul propus de el, legile care permit ,,libera exprimare, avorturile, libertinajul sexual și chestiunile conexe” pot fi anulate. ,,Conceptul libertarian despre dreptul la proprietate privată” va fi respins. Birocrații care nu sunt aleși vor aduce la îndeplinire aceste edicte, acționând ca ,,o mână puternică a puterii legitime”. Agitați, conservatorii libertarieni, precum Laura K Field, din Centrul Niskanen, a contraatacat, etichetând intervenția lui Vermeule drept ,,anti-democratică, iliberală, și îndrăznesc să spun, ne-americană”.
Obiectivul politic al integralismului este un stat confesional în care legile laice sunt subordonate doctrinei catolice. Însă fără suportul din partea unei mișcări populare, capturarea birocrației americane liberale ar putea fi o sarcină mai complicată decât cred integraliștii. De exemplu, așa s-a întâmplat când au depus efort pentru a prelua controlul asupra unei reviste de top a dreptei religioase – First Things.
Spre sfârșitul anului 2017, mișcarea integralistă a reușit să atragă autorii revistei First Things. Însă, integraliștii au întâmpinat o problemă în ianuarie 2018, după publicarea unui articol în care autorul a susținut decizia lui Papa Pius al IX de a lua un copil evreu din familia lui după ce acesta a fost botezat în secret de bona catolică a familiei, în anii 50 ai secolului XIX. Papa a explicat decizia și autorul articolului, Romanus Cessario, se arată de acord cu faptul că acel copil botezat trebuia să fie educat ca un catolic.
Dar pentru criticile din presa catolică, articolul reprezenta o confirmare a ceea ce ei suspectau o perioadă îndelungată. Acest lucru arăta că integraliștii în aspirațiile lor resping liberalismul politic al Conciliului Doi al Vaticanului din 1962-1965, care și-a exprimat ruptura istorică cu antisemitismul.
În urma acestui caz, revista First Things a pivotat spre niște poziții mai puțin catolice și mai mult naționaliste. Acest lucru se datorează în mare parte influenței lui Yoram Hazony, un academician israelian de 55 de ani și autorul cărții ,,The Virtue of Nationalism” (2018). Hazony invocă o alegere între imperialism și naționalism, identificând originile naționalismului în Vechiul Testament.
Fiecare poate aspira să trăiască într-un lume limitată la statele naționale, fără a impune direcția lor altora; sau într-o lume a concurenței între imperii. Totodată, el merge atât de departe încât scrie că ,,Hitler nu era un susținător al naționalismului”, Hazony argumentând că doar o lume a unor națiuni independente poate garanta pacea.
Criticii lui Hazony, inclusiv cei din zona dreptei, i-au reproșat că diferența dintre națiune și imperiu nu este atât de evidentă: națiunile desepori declanșează un război cu intenția declarată de a-și proteja modul de viață, iar când reușesc se regăsesc într-un imperiu.
O altă revistă de frunte a noii drepte americane este jurnalul de politici heterodoxe, American Affairs. În paginile ei, stângiștii revoltați din Brooklin luptă pentru spațiu cu profesorii excentrici de la Harvard și reneagă tocilarii conservatorii. Julius Krein, redactorul revistei, a atras atenția atât stângii, cât și a dreptei în noiembrie 2019, provocând niște dezbateri despre clasă în alegerile primare din Partidul Democrat.
Adevărata luptă de clasă în America, spune Krein, nu este între clasa muncitorească și elită: ci între manageri și miliardari; între cei 10 la sută și cei 0,1 la sută. Se știe că de la criza financiară din 2008, veniturile clasei sărăce și celei de mijloc au crescut mai lent decât ale celor bogați. Însă beneficiile sunt departe de a fi distribuite egal între cei 10 la sută. În timp ce o mână de americani foarte prosperi și-au văzut balonul de avere, veniturile din domeniul dreptului și finanțelor s-au diminuat.
Chiar și în sectoarele tehnologiilor și biotehnologiilor, care sunt mai dinamice, salariile angajaților nu fac față costurile exorbitante necesare traiului în Silicon Valley sau în Cambridge, Massachusetts. Cea mai mare parte a veniturilor familiilor din clasa superioară este dedicată păstrării statutului lor de elită, generând o anxietate caracteristică. Nu prea diferă de noțiunea lui George Orwell, în ,,Drumul spre Wigan Pier” de ,,inferioară-superioară-clasă de mijloc” – un segment al clasei de mijloc care și-a însușit niște pretenții aristocratice în perioada târzie a Epocii Victoriene, dar în perioada interbelică erau evident sortiți să-și dedice toate veniturile păstrării unei aparențe nobile fictive.
Ideea nu este să ne pară rău de acești directori asediați și avocații coporatiști sau de copiii lor, care se rostogolesc în jos, dar să fim cu ochii pe ei. Într-o epocă fără mișcări populare, ei sunt cei care au o putere reală și sunt furioși. Simon Kuper menționa într-un articol din 2020, în Financial Times, despre clasa de mijloc: ,,Populismul nu este atât o revoltă a clasei muncitoare, cât un război civil al clasei de mijloc”.
Divergențele dintre conservatori apar și când e vorba de economie. Cel mai proeminent exemplu este Oren Cass, care a activat în calitate de director pentru politica internă, a lui Mitt Romney, în timpul campaniei electorale a republicanilor pentru Senat în 2012. Cass s-a descris ca un susținător al politicii industrial americane – un efort coordonat al statului pentru impulsionarea producției autohtone bazate pe un efort similar al unor țări precum Germania și Japonia.
Noțiunea de politică industrială reprezintă o provocare pentru tradiția economică a pieței libere și Cass declanșează o luptă cu economiștii de sorginte libertariană care îl acuză că promovează o economie planificată, sortită eșecului. Susținătorii pieței libere sunt revoltați mai mult de apostazia lui Cass pentru că s-ar presupune că el ar fi trebuit să fie în tabăra lor: o dovadă că vechiul parteneriat între conservatori și libertarieni se află la ananghie.
Cât de mult pandemia de Covid-19 va afecta rezultatele bătălii dintre conservatorii americani? Mulți susținători din noua dreaptă cred că virusul le-a legitimat scepticismul față de globalizare, precum și solicitările lor pentru un stat mai puternic, mult mai capabil, care nu se află în declin din cauza limitării libertăților atunci când circumstanțele o cer. Astfel a apărut maxima: ,,Nimeni nu este libertarian în mijlocul unei pandemii”.
Chiar și adepții libertarianismului au protestat față de faptul că virusul poate fi combătut prin reglementări mai dure și stimularea innovațiilor medicale. Ei scot în evidență acțiunile greșite ale Guvernului Federal SUA în primele zile privind eforturile de a împiedica răspândirea virusului și laudă rolul jucat de administrațiile locale și guvernele statelor. Cele 2 trilioane de dolari din pachetul stimulatoriu în contextul coronavirusului au dat deoparte ideile republicane despre disciplina fiscală, însă cecurile pe americanii le vor primi în curând pe poștă vor fi asemănătoare cu “banii aruncați din elicopter”, un concept al economistului libertarian Milton Friedman. Orice verdict emis în timp ce lumea rămâne măcinată de virus e provizoriu.
Intelectualii noii drepte americane vor să revoluționeze principiile conservatoare, însă nu este clar cum o vor face. Una din idei este de a convinge donatorii conservatori să susțină noua agendă – un stat mai implicat, mai generos cu banii și mult mai înclinat să îi folosească pentru a atinge rezultatele dorite, indiferent dacă este vorba de economie (susținerea producției) sau societate (mai multe indemnizații, scutiri de taxe pentru familii cu mulți copii).
Impunerea acestor idei va fi una dificilă: ideile de bază ale conservatorismului sunt în contradicție cu propunerile care ar putea dăuna afacerilor. O altă idee este înaintarea unui candidat care ar susține astfel de idei, în 2024. Câteva opțiuni au fost prezentat la conferința ,,NatCon” de la Washington, care a ținut să prezinte noul conservatorismul american “naționalist”.
Unul dintre candidați este Tucker Carlson, un prezentator vocal al postului TV Fox News, care a promovat recent cartea lui Elizabeth Warren și este nemulțumit de angajamentele externe. O altă personalitate este Josh Hawley, un senator republican din Missouri, un adversar ferm al avorturilor și un critic vocal al industriei tehnologice. De asemenea, se vehiculează numele senatorului republican din Florida, Marco Rubio, care nu a fost prezent la conferință, însă s-a referit recent la doctrina socială catolică într-un articol în revista First Things, prezentând o critică moderată a pieței libere.
Nu e pentru prima dată când Rubio se poziționează ca un exemplu al ultimelor tendințe în avangarda conservatoare. În perioada alegerilor prezidențiale din 2016, el a fost însoțit de intelectuali de centru-dreapta, prezentat drept un candidat al “conservatorismului reformist” – o mișcare care speră să atragă spre republicani votanții non-albi și muncitorii, prin credite fiscale pentru copii și implementarea unui sistem de imigrare bazat pe puncte. Rubio a fost spulberat de Trump în alegerile primare și Partidul Republican nu a mai reușit să atragă clasa muncitoare, cel puțin, nu în modul în care și-au dorit conservatorii reformiști.
Politicienii tind să-și achiziționeze intelectuali servili. În general, procesul nu funcționează invers. Aici există un risc că un președinte precum Hawley sau Carlson ar putea acționa mai mult sau mai puțin ca Trump și să lase mașinăria conservatoare dominantă să facă ceea ce știe mai bine: să mențină o retorică populistă și să presoare câteva ajustări de ochii lumii.
Ar putea în Marea Britanie să aibă loc o rebeliune a intelectualilor de dreaptă? E puțin probabil. În timp ce noua dreaptă americană se complace într-un stil politic anti-sistem, în Marea Britanie, Boris Johnson a învins în alegerile din decembrie 2019 folosind un discurs anti-politic. ,,Nu te-ai săturat de toate?” a fost mesajul conservator pentru o țară epuizată de cei trei ani de Brexit. Dacă noua dreaptă americană este machiavelliană, plasând speranțele într-un viitor mai bun printr-o ciocnire între mase și elite, atunci conservatorii britanici sunt hobbesiani, care promit pace și prosperitate în cazul în care poporul britanic le va oferi arena politică. De asemenea, nu există niciun apetit național pentru o politică aspră în contextul stării de urgență, determinată de pericolul pentru sănătatea publică.
Brexitul i-a împins pe intelectualii britanici conservatori spre noi direcții, însă doar temporar. Editorialistul Bagehot al revistei ,,The Economist” notează, în august 2019, că un partid definit ca burkean s-a întors radical spre idiomurile radicale ale secolului 18-lea ale filosofului genovean Jean-Jacques Rousseau și noțiunea lui de “voința generală” pentru a apăra pozițiile Brexitului.
Însă după decembrie 2019, războiul civil a luat sfârșit și fără dubii Rousseau va aluneca de pe buzele conservatorilor. Dominic Cummings, consilierul superior al lui Johnson, se inspiră de la americani, dar îi lipsește originalitatea. Modelele pentru comportamentul lui excentric și technocratic exprimat prin disprețul față de umanitate sunt capitaliștii din Silicon Valley.
Peisajul intelectual din Marea Britanie, de asemenea, se inspiră mai puțin dintr-o astfel de insurgență. Intelectualii britanici sunt de cele mai dese ori istorici, mai puțin interesați de formularea unor propuneri politice neortodoxe decât de schimbarea opiniei publice față de ,,Levellers” (partidul nivelatorilor) sau ,,Jacobiți”. Conservatorismul britanic și-a pierdut tocmai farul călăuzitor al lui Roger Scruton, o figură atipică care nu a avut un successor.
Controlul partidului de drepta asupra acitivității intelectuale conservatoare este mult mai mare în Marea Britanie decât în America. Krein remarcă influența donatorilor republicani asupra activității intelectuale conservatoare, însă din perspectiva transaltantică el și revista lui evidențiază că peisajul american este mult mai diversificat și mai puțin supus unei dirijări.
Totuși, intelectualii de dreapta din SUA acordă o mare atenție guvernării lui Johnson pentru că aceasta a promis să realizeze un program care reflectă ceva opus vechiului dictom libertarian – nu social liberal, fiscal conservator, ci mai curând social conservator și fiscal liberal. Johnson este puternic social consevator conform standardelor americane, dar dorința lui de a atrage voturile clasei muncitoare din nord și menținerea lor prin sporirea cheltuielilor pentru infrastructură este privită în aceste cercuri ca o schiță pentru o realiniere politică în SUA în 2024.
Dar până atunci este mult și acum au loc alte alegeri prezidențiale – pe care reprezentanții noii drepte americane nu sunt deosebit de dornici să le contempleze.
Articolul original – NewStatesMan