La Roma, între 3-4 februarie a avut loc o conferință care a reunit lideri politici, publiciști, filosofi și jurnaliști din mai multe state ale lumii. Vă propunem mai jos un articol semnat de de Rod Dreher, un editorialist al publicației „The American Conservative”, care conține și discursul lui, rostit în cadrul evenimentului. În trecut, Dreher a semnat articole pentru New York Post, The Dallas Morning News, National Review, South Florida Sun-Sentinel, Washington Times, și Baton Rouge Advocate. A oferit comentarii pentru The Wall Street Journal, Commentary, Weekly Standard, Beliefnet și Real Simple. De asemenea, este citat de NPR, ABC News, CNN, Fox News, MSNBC și BBC. În prezent locuiește Baton Rouge, Louisiana, cu soția lui Julie și cei trei copii. A publicat patru cărți: „The Little Way of Ruthie Leming”, „Crunchy Cons”, „How Dante Can Save Your Life” și „The Benedict Option”.
Intenționam să vă relatez ideile politice pe care le-am auzit la Conferința Națională a Conservatorismului, de la Roma.
Unele idei expuse erau destul de bune. Mi-a plăcut discursul lui Marion Maréchal, chiar dacă pe prietenii mei din Europa (în mod special, francezi) i-a lăsat rece.
În Europa un discurs precum cel al lui Marion Maréchal e ceva obișnuit, dar conform standardelor americane e unul radical. Marion a vorbit despre importanța protejării mediului, agriculturii și a demnității umane, fiind contra transumanismului. Pentru mine, ea a fost minunată. E pentru prima data când am auzit un politician conservator să promoveze idei tradiționaliste despre care eu am vorbit în cartea mea ,,Crunchy Cons”, din 2006.
Viktor Orban a fost extraordinar, ca de obicei, mai inteligent și mai perspicace decât ceilalți. Diferența dintre Orban, cel real și cel care este prezentat de mass-media occidentală e destul de evidentă.
Douglas Murray e un scriitor și orator admirabil. E un bărbat blând, dar curajos. Este unul dintre cei mai curajoși bărbați din viața publică britanică, totuși e un om prietenos și bun.
Datorită acestei conferințe, am socializat cu cei prezenți și am aflat despre ce se întâmplă în alte state. Am cunoscut femei și bărbați din toată Europa. Fiecare avea o poveste. L-am cunoscut pe Mattias Karlsson, un lider politic din partidul suedezilor democrați, așa-numit partid de ,,extremă dreaptă”. Nu știam cu cine vorbeam când l-am întâlnit la bar. Mi-a spus că e din Suedia și e politician. A intrat în politică deoarece indignat de ceea ce li se întâmpla femeilor pe care le cunoștea, care au fost violate de imigranți- aceste acțiuni fiind negate de autoritățile suedeze, deoarece erau calificate ca incorect politice. În timpul discuțiilor, Karlsson vorbea despre dragostea lui față de tradiții, instituții, ceea ce însemna pentru el e Europa, accentuând că ,,fără mândrie nu vom putea restitui nimic”. El vorbea despre dragostea față de lucrurile simple suedeze, lucruri pe care suedezii le-au construit de-a lungul secolelor, despre dragostea față de casă și dorința de a o apăra.
Discursul lui Mattias Karlsson nu a fost agresiv și crunt. Vorbea despre lucruri firești. Cei de stânga demonizează lucrurile firești precum dragostea față de casă și tradiții, față de cultura neamului. Până a afla cine era Mattias Karlsson, credeam că e acel tip de băieți obișnuiți cu care am crescut.
Am cunoscut o mulțime de oameni obișnuiți. De fapt, aș fi dorit ca oamenii să vorbească mai mult despre lucruri firești decât despre suveranitate, care a fost unul dintre cele mai abordate subiecte în discursurile participanților. Socializând cu participanții de la conferință, italieni, croați, suedezi, germani, englezi etc, am realizat că e nedrept ca toți acești oameni să fie considerați periculoși, niște ciudați de extremă dreaptă de către mass-media, doar pentru faptul că-și iubesc țara și că nu-și urăsc propria cultură.
Am auzit povești cutremurătoare. Nu pot da detalii deoarece au fost confesiuni. Dar ceea ce vă pot spune e că am vorbit cu oameni care sunt sau au fost persecutați de stângiști.
Un tânăr mi-a povestit că i-a zis unui străin că ceea ce făcea în acel moment era contrar legilor statului. Străinul aparținea unei minorități etnice și era fiul unui demnitar foarte bogat și influent. Tânărul în cauză a fost acuzat de rasism. Tânărul, fiind alb, a fost achitat după două investigații, una de poliția locală fiind acuzată de crime de ură, doar din cauza că a spus: ,,Îmi cer scuze, domnule, dar nu se poate să faceți asta aici.”
Mi-am amintit de istoriile pe care le-am auzit de la oamenii ce au trăit în comunism. Societatea civilă nu exista deoarece oamenii trăiau cu frica unul față de altul. Nu știai în cine să ai încredere și cine ar fi putut să te ,,toarne” la poliție doar pentru un comentariu.
Cineva care nu era acolo, dar a cărui poveste are legătură cu cele sus-menționate, este politicianul finlandez:
E vorba de niște adevărate persecuții. Un bărbat cu care am vorbit mi-a povestit cum s-a confrutat cu niște acțiuni ale autorităților împotriva lui, declanșate în baza unor denunțuri ale activiștilor de stânga. Organizația pe care o conduce a câștigat procesul de judecată, însă litigiul l-a costat mult mai mult decât a câștigat. Astfel de lucruri se întâmplă peste tot.
Un prieten englez mi-a șoptit, ca o avertizare, că la conferință se află un reporter de la Guardian, care încearcă să facă participanții să zică chestii scandaloase, de extremă dreaptă. Aici aveți articolul publicat pe Guardian despre conferință.
Am auzit ce a zis acel membru al Parlamentului European și era ceva obișnuit, normal. E un alt caz în care stângiștii interpretează greșit prin asocieri nefondate. Bunicul lui Marion Maréchal este Jean-Marie Le Pen. Daniel Kawczynski se află în aceeași barcă cu Viktor Orban, care este catalogat de mass-media ca un tiran. Pe bune, anume astfel de argumente sunt utilizate, e tot ce au. Când vă zic că nu trebuie să credeți ce vă zice media occidentală despre cei de ,,extremă dreaptă”, v-o spun din propria experiență. Stângiștii îi denigrează pe cei care nu gândesc ca ei.
În refuzul de a fi denigrat rezidă o adevărată putere. Oamenii s-au ridicat în picioare și l-au aplaudat pe Orban deoarece lui nu îi pasă de ce cred europenii despre el. El merge înainte.
Pe drum spre hotel, mă gândeam ce înseamnă loialitatea. Impresia pe care am avut-o astăzi e că oamenii de la conferință erau diferiți și unii dintre ei chiar aveau opinii contradictorii, unii erau excentrici, iar unii poate chiar nu erau de treabă. Dar marea majoritate erau normali. Un englez mi-a povestit că în noaptea Brexitului, la Londra, mulțimea cânta ,,God save the Queen și ,,Rule, Britannia!, cât e de extraordinar sentimentul că e ceva firesc să-ți iubești țara și să fii mândru de acest fapt.
De ce e greșit să-ți iubești țara?
Nu e greșit. Nu e greșit deloc. Plec din Roma cu poveștile participanților. Sunt sigur că din cei prezenți, erau și oameni mai răi. Dar majoritatea cu care am vorbit erau oameni normali, care au realizat că nu e nimic greșit cu ei, chiar dacă unii le zic contrariul. Da, pe scenă s-au discutat idei importante, însă pentru mine, sentimentul de solidaritate, socializarea cu cei prezenți, întrebările de genul ,,Ai pățit și tu la fel?, sunt de neprețuit.
Trebuie să vă povestesc despre ceva ce mi s-a întâmplat cât așteptam să fiu introdus pentru a-mi ține discursul. Un croat-american m-a salutat, amintindu-mi că am făcut cunoștință la conferința de la Notre Dame, ce avusese loc câțiva ani în urmă. Știa că vreau să vorbesc despre lecțiile pe care le putem învăța de la oamenii care au trăit în regimul comunist. Mi-a spus că tatăl lui a fugit din Yugoslavia cu ajutorul unui preot catolic. Mi-a povestit mai multe despre acest preot, pe care familia lui l-a știut și l-a iubit, iar eu m-am gândit că nu vorbește despre preotul Kolakovic. Apoi bărbatul a zis că numele acestui preot era Tomislav Poglajen, dar l-a schimbat în Kolakovic. I-am spus că știam totul despre acel preot și că viitoarea mea carte care va apărea este dedicată lui, acelui om care a făcut posibilă rezistența slovacă. Am accentuat că discursul meu va fi despre acel preot.
Două minute mai târziu am urcat pe scenă și mi-am zis discursul. Bărbatul croat mi-a dat emailul tatălui lui de 92 de ani, care trăiește în America, și cu care voi vorbi în curând despre eroul rezistenței anticomuniste. A părut providențial.
Inserez discursul meu, pentru care am avut 20 de minute.
«Cu 5 ani în urmă, am primit un telefon de la un medic american, care era îngrijorat. Mi-a zis că mama lui a emigrat din Cehoslovacia. Când era tânără, a fost prizonieră politică deoarece făcea parte din rezistența anticomunistă catolică. Bătrâna i-a zis fiului: ,,Lucrurile pe care le văd în această țară îmi aduc aminte de ce se întâmplase când a fost instaurat comunismul în țara natală.” Se referea la lipsa toleranței, isteria din partea stângiștilor împotriva la tot ce era în contradicție cu ideologia lor. Știam că corectitudinea politică era o mare problemă, dar pentru mine era o exagerare. Poate e doar o bătrână speriată, gândeam eu.
Dar pe parcursul următorilor ani, am început să vorbesc cu cei care au emigrat din Uniunea Sovietică în Vest, bărbați și femei. Întrebările pe care le puneam erau: ,, Ce vedeți în prezent? Are bătrâna dreptate?”
Răspunsul lor era: da. Se întâmplă și aici. Spuneau că o simt cu toată ființa lor. Majoritatea sunt frustrați și supărați că niciun american nu îi crede.
Înțeleg scepticismul. Eram și eu sceptic când acel doctor m-a sunat. Astăzi, însă, după discuțiile oamenii care au trăit în comunism, după interviurile pe care le-am avut în statele ex-sovietice, cu dizidenții și prizonierii politici, sunt ferm convins că ei au dreptate.
Aleksandr Solzhenitsyn a zis: ,, Există încrederea greșită că nu va fi la fel aici, că astfel de lucruri sunt imposibile. Tot răul secolului XX se poate întâmpla oriunde în lume”.
Da ,e posibil ca aici, în Occident, să apară un regim totalitar, dar de data aceasta are rădăcini în ideologia de dreapta. Cei care au trăit într-un regim totalitar bat alarma. Ei încearcă să ne trezească până nu e târziu. Un politician ceh, Marek Benda, care provine dintr-o familie de dizidenți, mi-a zis anul trecut în Praga: ,,Lupta pentru libertate o ducem mereu. Doar o generație ne desparte de tiranie.”
Lupta contra noii tiranii este lupta generației noastre. Este aici și acum. Și nu poate fi evitată.
Pentru a merge mai departe ar trebui să definim termenul de totalitarism.
În cartea sa ,,Originea totalitarismului”, din 1951, Hannah Arendt a cercetat comunismul și nazismul și anume motivele care le-au făcut atractive pentru masele populare. Totalitarismul preface orice aspect al vieții într-o chestiune politică. Pe lângă supunere, un astfel de regim va forța pe orice cetățean să accepte oprimarea. Noi trebuie să acceptăm ideologia și să credem că e a noastră, că e ceea ce gândim. Cum spunea George Orwell, scopul e ca fiecare să iubească Big Brother.
Multe dintre condițiile pe care Arendt le-a observat necesare pentru instaurarea unui regim totalitar le putem observa astăzi, în regimul nostru liberal-democratic.
Voi enumera câteva semne pre-totalitarism pe care le vedem în societatea noastră:
- Sentimentul de singurătatea și atomizare socială
- Pierderea încrederii în instituții și ierarhii
- Dorința dea încălca legi
- Gândirea ideologică devine din ce în ce mai puternică
- Folosirea intensă a propagandei
- Loialitate față de cineva sau de ideologie decât față de fapte
- Politizarea a orice.
Observ că avem două lucruri de bază care fac distincția dintre noi și Rusia înainte de comunism și de Germania înainte de nazism. În primul rând, ideologia din Occident nu e rasistă și naționalistă, nici Marxist-Leninistă, dar una globalistă, o identitatea politică bazată pe victimizare, des numită ,,justiție socială”. Clasa revoluționară nu e poporul german ori proletariatul internațional, ci cei “marginalizați” și ,,oprimați” – Victima Sacră. Ca și bolșevismul, justiția socială este o utopie. Pare a fi o platformă politică ori, poate, un sistem de management terapeutic, însă o vom putea înțelege cel mai bine dacă o tratăm ca un fanatism religios.
În al doilea rând, progresul tehnico-științific e distinct de cel din secolul trecut, când au apărut regimurile totalitare. Cea mai importantă diferență e că astăzi viața și experiențele noastre sunt sub formă de date digitale, care pot fi stocate, căutate, și pot fi exploatate de către statele care-și supraveghează cetățenii, dar și de către companiile capitaliste precum Google, Amazon etc. China, de exemplu, își urmărește cetățenii la așa un nivel la care Mao și Stalin, tiranii secolului XX, doar puteau visa.
Din acest motiv, mulți dintre noi sunt reticenți în a observa aspectul totalitar al liberalismului contemporan. Totalitarismul care va apărea nu va fi o versiune macabră precum în 1984 de G. Orwell. Mai degrabă va fi o distopie alternativă, descrisă de Aldous Huxley în ,,Minunata lume nouă.”
Orwell și-a imaginat un stat precum Rusia din perioada stalinistă, în care statul controla societatea prin frică, durere și teroare. În contrast, în romanul lui Huxley, statul controla masele prin plăcere și confort.
Popoarele din vest vor ceda puterea lor statutului și autorităților care le promit să le protejeze dorințele terapeutice, în special să le fie asigurată libertatea sexuală. Se poate face prin creditele sociale, implementate în China, libertatea cuiva în societate este decisă de un algoritm care răsplătește sau pedepsește , bazat pe sistemul de valori, prietenii pe care îi are persoana etc. Ca în ,,Minunata lume nouă”, cele mai importante valori vor fi siguranța și bunăstarea. Libertățile religioase și politice trebuie eliminate dacă cele două valori sunt amenințate de către acestea . Deja se întâmplă în universități și alte instituții, se stigmatizează oamenii ce au păreri diferite de majoritatea.
James Poulos, un critic social american, a dat denumirea de Stat polițienesc roz. Statul polițienesc roz implică instituțiile guvernamentale, academice, culturale, corporațiile și e forma pe care o ia noul regim totalitar.
Deci, cum rezistăm? Vestea bună e că sunt oameni care păstrează vie memoria regimului comunist. Au fost martorii acestui fenomen. Ei ne atenționează că înaintăm spre o prăpastie. Trebuie să-i ascultăm.
Colegii mei vorbesc despre rezistență în termeni politici. Acest aspect e important. Dar aș vrea să încep prin a vorbi despre rezistența culturală, fără de care nu poate avea loc cea politică.
În primul rând, trebuie să apărăm memoria culturală.
Când naziștii au invadat Polonia, planul lor nu era să o conducă, dar să distrugă poporul polonez și anume prin a controla memoria culturală. Regimul totalitar trebuia să îi facă pe polonezi să-și uite istoria și religia.
Karol Wojtyla, un actor tânăr polonez, a devenit rezistența, dar nu prin a-și lua o armă. El și prietenii lui actori au scris și au jucat pe scenele underground piese istorice și religioase. Spectacolele aveau loc în secret. Dacă Gestapo le-ar fi descoperit, toți actorii și spectatorii ar fi fost împușcați. Actorii și-au pus viața în pericol pentru a păstra vie memoria culturală a poporului polonez.
E de datoria noastră sa facem la fel în prezent. Globaliștii încearcă să ne facă să ne fie rușine de moștenirea noastră, astfel precum făceau comuniștii cu popoarele pe care voiau să le controleze. Trebuie să refuzăm să ne fie rușine! Nu trebuie să credem în mitul unei epoci de aur, triumfătoare. Trebuie să privim în jur, cu mulțumire, la lucrurile bune și frumoase pe care ni le-au lăsat strămoșii noștri și să le apărăm.
Ideologia consumeristă încearcă să ne rupă de trecutul nostru. E mai ușor să ne fie vândute chestii când suntem niște indivizi controlați de dorințe. Noi, cei care fac parte din rezistență, trebuie să declarăm că anumite lucruri nu sunt de vânzare. Cum a zis Ion Paul al II-lea, omul nu e făcut pentru piață, piața e făcută pentru om.
În al doilea rând, noi trebuie să fim solidari. Vorbesc despre legătura dintre grupurile mici de oameni.
În fiecare țară postcomunistă pe care am vizitat-o, disidenții mi-au spus că solidaritatea le-a dat curaj să lupte. Anul trecut, am stat într-o cameră secretă din Bratislava, în care era tipărit timp de 10 ani samizdatul catolic. Ghidul meu a fost Jan Simulcik, un istoric care în 1980 a făcut parte din distribuitorii samizdatului. Mi-a spus că îi era frică, dar camaraderia l-a făcut să meargă mai departe.
Vaclav Benda, un erou al rezistenței cehe, a depus efort pentru a reuni poporul ceh, reamintindu-i că sunt oameni. Statul demoraliza masele prin a-i face să se simtă izolați și singuri. Benda a observat solidaritatea era ceva contrarevoluționar. În prezent, statul nu ne forțează să alegem singurătatea și izolarea, o facem noi în spatele unui ecran strălucitor. Putem lupta anume prin a fi solidari, prin a crea legături și o comunitate unită.
În al treilea rând, trebuie să ne consolidăm religia. În cartea mea ,, Opțiunea Benedict” scriu despre Sfântul Benedict de la Nursia, un creștin din sec. VI, care a creat o societate paralelă, dedicată slujirii lui Dumnezeu și rugăciunilor într-un mod disciplinat. Călugării Benedictini au avut un rol major în civilizarea Europei barbare. A început prin propăvăduirea de către Sfântul Benedict a unui mod de viață creștin, care era optimist și făcea față stresului provocat de problemele din perioada medievală.
Într-o duminică, am vizitat peștera din Subiaco, în care Benedict a trăit singur timp de trei ani, ca un pustnic, rugându-se și ținând post, căutând voia Domnului. Din acel loc micuț, dintr-un munte izolat, a crescut sămânța credinței, ce în următoarele secole a construit civilizația europeană occidentală. Dacă te simți fără putere și deznăjduit, mergi la peștera din Subiaco și privește ce poate face Dumnezeu cu un om ce a pus căutarea Lui mai presus decât toate.
Acum trăim într-o civilizație postcreștină. Cât mai este timp, creștinii, la nivel local, trebuie să creeze moduri de a trăi conform vechilor adevăruri. Fiecare disident, cu care am vorbit, era creștin.
Pawel Skibinski, un biograf al lui Ion Paul al II-lea, îmi spunea că umanitatea e ca un zmeu de vânt. Atât timp cât e legată de pământ cu un fir, poate zbura foarte sus. Dar dacă linia este tăiată, acesta cade.
Noi suntem zmeul, iar firul este legătura dintre noi și Dumnezeu. Fără Dumnezeu și Biblie, noi nu vom putea rezista unui regim totalitar.
În 1939, poetul englez W.H. Auden trăia în Manhattan. A mers să vadă un film într-o parte a orașului în care trăiau mulți imigranți germani. Când jurnalul de actualități a început să deruleze, relatând despre invazia naziștilor în Polonia, germanii din audiență s-au ridicat în picioare și au țipat: Ucideți-i pe ei!
Auden a fost șocat de răutatea simpatizanților regimului nazist. Și a înțeles că acesta nu va fi înfruntat prin umanism. După această experiență, Auden a revenit la Biserică.
În cele din urmă, trebuie să facem lucrul cel mai contrarevoluționar dintre toate: să adoptăm suferința. Astfel vom lovi în inima Statului polițienesc roz și în totalitarismul terapeutic.
Dacă nu ești dispus să suporți pierderea statutului social; dacă nu ești dispus să suporți pierderea unui loc de muncă, a libertății și chiar a vieții tale, pentru adevăr, atunci ai capitulat în fața răului. E lecția pe care noi am învățat-o de la eroii anticomuniști. Chintesența speranței pe care o aveau, datorită creștinismului, era că suferința lor are un anumit scop, anume cel al Mântuirii.
Faptul că cineva e dispus să sufere pentru adevăr reprezintă esența ultimului mesaj pe care Aleksandr Solzhenitsyn l-a adresat poporului rus, când a fost exilat (1974), în eseul ,,Trăiește nu după minciuni”. Câțiva ani mai târziu, disidentul ceh Vaclav Havel i-a îndemnat pe cititorii săi să trăiască în adevăr. Havel a relatat o fabulă despre un zarzavagiu care avea pancarta cu ,,Muncitorii din toată lumea, uniți-vă” pe fereastra de la magazinul său, nu deoarece credea în acest slogan, ci deoarece nu voia necazuri. Într-o zi acesta scoate pancarta deoarece dorește să trăiască în adevăr. Și va suferi din cauza acestui gest. Riscă să-și piardă afacerea, nu va putea călători, copii lui nici nu vor putea fi admiși la universitate. Suferința lui va fi autentică. Dar acțiunea sa are un scop. Umilul zarzavagiu a demonstrat că e posibil să te dezici de minciunile impuse de guvernare. E posibil să trăiești în adevăr.
Viața lui Vaclav Havel, primul președinte al Cehoslovaciei independente, dar și a altor disidenți anticomuniști, ne demonstrează că cei care sunt dispuși să sufere pentru adevăr, vor triumfa. Foarte puțini disidenți credeau că nu vor apuca căderea acestui regim odios. Dar au opus rezistență deoarece credeau că e ceea ce trebuie să facă.
Dar noi? Noi ce facem astăzi?
Statul polițienesc roz e mai binevoitor decât predecesorii săi, dar ideologia acestuia globalistă, bazată pe tehnologie, e o amenințare reală pentru existența religiei, familiei, tradiției și a oamenilor. Da, trebuie să folosim metode politice pentru a lupta, dar e trebuie să luptăm și cu noi înșine.
În încheiere, vreau să vă povestesc despre un erou despre care trebuie să aflați. În 1943, un croat iezuit, părintele Tomislav Poglajen era responsabil de rezistența antinazistă în țara sa. Când a aflat că Gestapo vrea să-l aresteze a plecat în țara de unde era mama acestuia, Cehoslovacia, și și-a luat numele mamei, Kolakovic. În Cehoslovacia a devenit responsabil de rezistența anticomunistă.
Părintele era conștient că naziștii vor pierde războiul, dar comunismul va deveni o putere în țara lor și asta va însemna o imensă persecutare a Bisericii. Dar părintele Kolakovic nu a stat cu mâini în sân, așteptând să se întâmple. El a organizat celule pe teritoriul țării, un grup de tineri catolici care se adunau pentru a se ruga, a studia Biblia și pentru prelegeri. De asemenea, au învățat arta rezistenței, de exemplu cum să supraviețuiești unei interogări. Au stabilit rețele ale rezistenței pe teritoriul Slovaciei. Când dictatura comunistă a fost instaurată, în 1948, rețeaua părintelui Kolakovic a fost gata. A devenit pilarul rezistenței anticomuniste.
Astăzi așteptăm un nou părinte precum a fost Tomislav Kolakovic, un vizionar ce poate citi semnele timpului și care poate construi astfel de rețele sociale care să reziste răului ce vine
O definiție a speranței poate fi formulată astfel: căsătoria dintre memorie și dorință. Dacă ne amintim ce am avut odată și ne dorim să avem din nou, avem la ce spera. Roma e locul cel mai bun pentru a cugeta asupra memoriei noastre culturale. Peștera Sfântului Benedict, din Cavio, teatrul lui Wojtyla ce își desfășura spectacolele în secret, camera în care se tipărea samizdatul din Bratislava – sunt locurile ce fac parte din memoria noastră culturală. Aceste amintiri trebuie să ne contureze dorințele, iar acestea trebuie să fie pentru Dumnezeu, adevăr, libertate și pentru casa noastră, și să reprezinte nașterea rezistenței.
Sursa originală: The American Conservative