Ce se întâmplă în realitate în Siria?

Pentru a înțelege cu adevărat care este esența conflictului din Siria și implicațiile sale geopolitice, trebuie să privim un pic asupra istoriei moderne a statului sirian.

Istoria Siriei moderne începe odată cu destrămarea Imperiului Otoman, care rezultat al primului război mondial, în perioada căruia mișcările naționaliste arabe luptă împreună cu britanicii împotriva turcilor. Când Faisal I, etnic arab ajuns personalitate marcantă în cadrul Imperiului Otoman, intră în Damasc în 1918, este întâmpinat cu entuziasm și proclamat rege al Siriei, care era privită ca o renaștere a califatului Damasc. În 1920, acesta a început să elaboreze o Constituție a noului stat, fără a cunoaște că între timp Londra a convenit cu Parisul transmiterea acestui teritoriu sub protectoratul francez.

În anul 1920, în urma înțelegerii de la San-Remo, Franța primește un mandat de protector al Siriei. În țară este invadată de o armată franceză din 60 mii de soldați și alungă pe Faisal I, care nu avea decât o armată din 8 mii de soldați.

Pentru a ușura controlul francez asupra zonei, în anul 1920, Siria este împărțită în câteva unități administrative, fapt care a nemulțumim populația musulmană mulți ani de-a rândul: Statul Damasc, Statul Aleppo, Statul Alawit, Marele Leban, Statul Jabal al-Druze, plus provincia (sanjak) Alexandretta, care  primește o autonomie în cadrul Statului Aleppo, pentru că în această regiune locuiau pe lângă arabi și armeni, o populație turcă.

Fărămâțarea teritorială a Siriei de către francezi lua în considerație anumite concurențe teritoriale și conflictele religioase. Spre exemplu, locuitorii orașului Aleppo era nemulțumiți de stabilirea capitalei la Damasc.

Statul Alawit era locuit preponderent de adepții alavismului, o religie sincretistă, apropiată de islamul șiit, unele ramuri ezoterice a islamului persan, conținând și anumite elemente din creștinismul gnostic.

Marele Leban a fost creat pentru protejarea populației de religie creștină.  În anul 1943, Lebanul își proclamă independența. La constituirea sa, se convine ca președintele țării să fie creștin-maronit, prim-ministru – musulman-sunit, iar președintele parlamentului musulman-șiit.

Statul Jabal al-Druze era locuit preponderent de druzi – un grup etnic de origine arabă, care împărtășește o ramură a islamului șiit, influențat de neoplatonism, pitagoreanism, ismailism, creștinism, iudaism și hinduism.

După răscoala din 1925-1927, Franța este nevoită să acorde o autonomie mai largă Siriei. În 1932, Siria devine republică sub mandatul francez. În 1934, încep negocierile franco-siriene pentru obținerea independenței statului, în urma cărora statul Alavit și statul Druzilor intră în componența Siriei Mari.

La 7 septembrie 1938, la nord-vestul Siriei, în sanjacul Alexandretta este înființat Statul Hatay (locuit preponderent de turci), care la 29 iunie 1939 este anexat de Turcia. Această anexiune, Siria nu recunoaște nici până în ziua de azi. Pe toate hărțile siriene, teritoriile controlate de turci sunt prezentate drept parte a Siriei. De luat în considerație că anume la această frontieră disputată a fost doborât avionul rusesc de către turci în 2015.

Ascensiunea lui Hitler și politica sa expansionistă determină Franța să devină mai conciliantă cu sirienii, pentru a nu pierde controlul asupra Orientului Apropiat. Astfel, ea semnează, promite să ratifice tratatul franco-sirian, dar periodic tergiversează ratificarea, încercând să ducă de nas liderii sirieni.

La 29 mai 1945, Franța bombardează Damascul încercând să aresteze președintele ales în mod democratic. În urma intervenției prim-ministrului Faris al-Khoury sirian la ONU și presiunea trupelor britanice, Franța este nevoită să cedeze și își retrage trupele. Astfel, la 17 aprilie 1946, Siria devine republică independentă.

În 1958, sirienii încearcă formarea unei Republici Unite Arabe, însă în urma loviturii de stat din 1963, când la putere vine partidul BAAS (Partidul Arab al Renașterii Socialiste), care pune capăt acestui proiect. BAAS nu era atât o mișcare pur socialistă, având în interiorul său și fracțiuni cu o puternică orientare islamistă și naționalistă. În 1966 are loc o lovitură de stat prin care puterea este preluată de o fracțiune militară a partidului BAAS.

Între 1976-1982, în țară au loc manifestații islamiste și acțiuni teroriste împotriva BAAS și alaviților, supranumită “răscoala islamică”, în cadrul cărora un rol deosebit l-a avut “Frații musulmani”.

La 16 noiembrie 1970, are loc o lovitură de stat prin care a fost înlătura președinte Salah Jadid, locul lui fiind ocupat de alavitul Hafez Al-Assad, care instituie un regim dictatorial cu orientare laică. Caracterul său “laic” este condiționat mai curând de originile sale alavite, față de care majoritatea sunnită are o atitudine negativă. Chiar dacă alaviții nu tolerează musulmanii sunniți, alaviții sunt mai apropiați și mai deschiși față de comunitățile creștine.

În perioada conducerii sale, Hafez Al-Assad a luptat pentru diminuarea influenței Israelului în zonă. Israelul a primit controlul asupra podișul Golan, însă drept „compensare”, Siria a preluat controlul politic asupra Lebanului până în anul 2005, în urma războiului civil din această țară.

După moartea lui Hafez Al-Assad, liderul Siriei devine fiul său Bashar Al-Assad, care devine mai moderat în politica internă și externă. El cade de acord cu retragerea trupelor siriene din Leban și convine cu ONU asupra investigării cazului asasinării de către serviciile siriene a prim-ministrului lebanez Rafic Hariri.

Siria a fost învinuită că a livrat armament Iraqului până la invazia americană. În pofida faptului că Assad a susținut poziția americană, Casa Albă a învinuit Siria de susținerea acțiunilor teroriste de pe teritoriul Iraqului, după înlăturarea lui Sadam Hussein.

Rusia, Franța, UE, Israel și Franța învinuiesc pe Assad de finanțarea grupărilor care luptau împotriva Israelului: Hamas, Hezbollah, Jihadul islamic, recunoscute drept organizații teroriste în occident. Desigur, Assad nu poate fi suspectat de susținerea curentului islamist. Chiar dacă acesta ar fi acordat vreun sprijin mișcărilor radicale, acesta a fost valabil doar în contextul proiectului panarab.

În anul 2011, în Siria începe un război civil, în urma căruia mai multe regiuni sunt ocupate de o multitudine de grupări teroriste.

În contextul primăverii arabe, susținute de SUA, Israel, Turcia, Arabia Saudită și Qatar, în Damasc și Aleppo izbucnesc revolte împotriva regimului Assad. În vara aceluiași an, sunniții dezertează din armata siriană și înființează Armata Liberă Siriană, care beneficiază de sprijinul Occidentului și unele țări din spațiul arab. Un rol important, aprinderea războiului l-a jucat Franța, care visează să-și restabilească controlul asupra regiunii, Turcia, care vrea să preia teritoriile locuite de populații turcice, precum și Israel, care vrea să-și extindă frontierele. Conflictul în sine este foarte complex, întrucât vizează o multitudine de interese divergente a marilor jucători regionali și internaționali. Israelul își arată interesul pentru diminuarea rolului Siriei în zonă și acapararea podișului Golan, bogat în resurse de apă potabilă, gaz și petrol. Pentru Turcia prezintă un interes sporit resursele de petrol, gaz, dar și teritoriile locuite de minoritățile turcice, precum și Siria ca teritoriu de tranzit al gazului natural. Franța își dorește restabilirea spațiului colonial de altă dată, iar SUA este interesat atât de resursele naturale, cât și de control militar asupra zonei mediterănene, aflată în vecinătate cu Turcia și Israel, parteneri strategici ai Casei Albe.

Cine luptă împotriva regimului Assad?

În primul rând, trebuie să luăm în considerație componența religioasă a Siriei: 72 la sută din populație reprezintă musulmanii sunniți, șiiți– 13 la sută (alaviții și druzii), creștinii – 10 la sută. Din punct de vedere etnic, 90% din populație sunt arabi, iar 9% kurzi.

Nu este secret faptul că președintele Assad (al cărui regim se prezintă ca unul „laic”) reprezintă grupul alavit, deschis mai curând creștinilor și druzilor, decât majorității musulmane sunnite.

Conflictele interne din Siria au loc între două curente majore, prin care se încearcă să se definească statul sirian: naționalismul panarab, inspirat de naționalismul panturcesc a lui Kemal Ataturk, cu evidente elemente moderne și laice, al cărui expresie este Bashar al-Assad și curentul islamist de esență sunnită, care crează disensiuni etnice, în pofida unei majorități sunnite, susținut de Occident și unele țări din spațiul arab, precum Qatar și Arabia Saudită. Cu alte cuvinte, Bashar al-Assad își dorește unificarea tuturor arabilor, indiferent de religie, pe când islamiștii își doresc un stat exclusiv sunnit, ignorând identitățile etnice. Al treilea subiect al conflictului sunt minoritățile etnice nonarabe, cu înclinații separatiste, cum ar fi kurzii sau grupuri turcice, care nu se văd nici în proiectul panarab și nici cel islamist.

Miza occidentului, Israelului și Turciei constă nu atât în înlăturarea lui Assad, cât desființarea Siriei ca stat și divizarea lui teritorială. Miza Rusiei, Chinei și Iranului constă în salvarea unității și suveranității Siriei, ca actor regional, pentru a nu permite expansiunea celorlalte puteri regionale. Desigur, la originile întregului conflict se află resursele energetice și căile de transportare a resurselor.

Așadar, să vedem care sunt grupările implicate în războiul civil:

„Opoziția siriană moderată” (cel puțin, așa apare ea în presa occidentală) – reprezintă o multitudine de grupuri militare de opoziție care includ mișcări laice, dar și grupurile islamiste din rețeaua Al Qaeda, susținute de Qatar, Arabia Saudită, Turcia, SUA, Franța, Libia, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Marea Britanie, Canada, Germania, Olanda:

• Armata Liberă Siriană – formată din ofițerii dezertați din Armata Siriană
• Frontul Islamic (Ahrar ash-Sham, Jaysh al-Islam, Brigada Al-Tawhid, Ansar al-Sham) – grupuri rebele radicale sunnite, formate în nordul Siriei, la începutul războiului civil, prin coalizarea a șapte grupări. Acestea resping ideea unui stat secular și democratic, pledând pentru instaurarea unui Stat Islamic
• Jaish al-Sham – armata sudului
• Frontul Levant – grup format în Aleppo, condus de Ahrar ash-Sham
• Uniunea Islamică Ajnad al-Sham – uniunea mai mult multor grupuri militare islamiste
• Legiunea Sham – alianța a 17 grupuri islamiste radicale și moderate
• Jabhat Ansar al-Islam – grupuri islamiste independente, care operează în Quneitra și provincia Daraa
• Brigăzile Turkmene Siriene – unități de luptă a minorității turkmene, antrenate de Turcia
• Frăția Musulmană din Siria – în trecut „Frontul Islamic Socialist”
• Hamas – organizație teroristă palestiniană
• Jaish al-Fatah – grupuri rebele islamiste formate în provincia Idlib, având și câteva ramuri în Hama și Lataki
• Forțele Democratice Siriene – o alianță a milițiilor kurde, arabe, asiriene și armene împotriva Statului Islamic
• Jaish al-Salam – grupare islamistă
• Comandamentul Militar Unit al Ghouta de Est – grup operativ al rebele din Ghouta de Est
• Fatah Halab – centru de comandă care operează în Aleppo
• Tejemoua’ Thowar Al Shamal –
• Northern Homs Countryside Operations Room
• Ansar al-Sharia – grup operativ care acționează în Aleppo, care conlucrează cu alte grupuri în spiritul legilor shariat
• Tahrir Sahl al-Ghab (Bătălia Victoriei)
• Jaish al-Haramoun
• Saraya Ahl al-Sham
• Jund al-Malahm
• Labbayki Ya Oktah
• Jaysh Omar
• Al-Nusra Front (Khorasan Group, Jaish al-Muhajireen wal-Ansar, Jabhat Ansar al-Din, Harakat Fajr ash-Sham al-Islamiya, Harakat Sham al-Islam) – grup islamiste, care fac parte din rețeaua Al Qaeda
• Jabhat Ansar al-Din
• Ghuraba al-Sham (Brigada Islamului) – o coaliție a mai mult grupări islamiste și salafite
• Fatah al-Islam –
• Alianța Muhajirin wa-Ansar
• Tehrik-i-Taliban din Pakistan
• Partidul Islamic din Turkistan
• Mișcarea Islamică Muthanna
• Imam Bukhari Jamaat

Kurzii:

• Consiliul Suprem Kurd (Unitățile de Apărare a Poporului, Unitățile de Protecție a Femeilor, Asayish, Forțele de Autoapărare)
• Partidul Unității Siriace
• Grupurile militare unite
• Kurzii iraqieni

Un grup separat îl reprezintă Statul Islamic:

• militarii ISIS
• Brigăzile martirilor Yarmouk
• Jaysh al-Jihad

Cine luptă de partea lui Assad?

E vorba de o multitudine de grupuri, susținute din Rusia, Iran, Coreea de Nord, Iraq, Egipt, Cuba și Belorusia, Venezuela, China, Algeria, Angola.

• Forțele Armate Siriene
• Forțele Naționale de Apărare
• Brigăzile partidului BAAS
• Partidul Social Naționalist din Siria
• Garda Naționalistă Arabă
• Rezistența Siriană
• Partidul Democrat Arab
• Jaysh al-Muwahhideen
• Forțele lui Abu Ibrahim
• Sootoro
• Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei
• Liwa Al-Quds
• Armata pentru Eliberarea Palestinei
• Liwa Abu al-Fadhal al-Abbas
• Liwa Fatemiyoun
• Faylak Wa’ad al-Sadiq
• Fatah al-Intifada
• Forțele Mobilizării Populare (Iraq)
• Partidul Revoluționar al Eliberării Populare
• Houthis
• Jaysh al-Wafaa
• Liwa Dhu al-Fiqar
• Dareh al-Sahel
• Dareh al-Areen
• Al-Hosn
• Dareh al-Watan
• Clanul al-Berri
• Miliția tribului Tayy
• Miliția tribului al-Jihesh
• Forțele Maghawir
• Voluntarii din grupurile de extrema-dreaptă
• Comitetele Populare
• Corpul Slav din Siria
• Hezbollah
• Garda Revoluționară din Iran
• Forțele Quds din Iran
• Mișcarea Basij din Iran
• Forțele militare din Rusia

În 2014, islamiștii înființează ISIS, cu capitala la Rakka. Aceștia ocupă Haleb și aruncă în aer Palmir. În 2015, aceștia înaintează spre Damasc. La 12 noiembrie, au loc lupte pentru orașul Aleppo. La 16 noiembrie, Rusia își stabilește o bază militară în Lataki.

Proiectul Kurdistanului Mare

Problema kurdă este probabil una din problemele cheie, care crează disensiuni între puterile din Orientul Apropiat. Kurzii reprezintă un popor împărțit în câteva state, dar niciodată nu a renunțat la visul de a-și crea propria formațiune statală. Astăzi, ei sunt așezați compact pe teritoriul Iraqului, Iranului, Turciei, Armeniei și Siriei. În Iraq, aceștia reprezintă grupul prin intermediul cărora SUA își menține controlul în zonă. În Siria, kurzii beneficiază de susținerea Israelului și Franței, în timp ce Turcia se opune oricărei ascensiuni kurde, care ar putea amenința integritatea sa teritorială. Întâmplarea face că zona în care locuiește acest grup etnic, este bogat în zăcăminte de petrol, de care beneficiază mari companii, atât israeliene și americane, cât și cele turcești.

Despre planurile de înființare a Kurdistanului Mare a declarat în cadrul unei conferințe a Consiliului pentru Politica Externă („Council on Foreign Relations”) la Washington și fostul consilier al prințului saudit, Anwar Eshki. În opinia lui, crearea statului kurd “ar putea diminua influența iraniană, turcă și iraqiană în regiune”.

Care sunt șansele rezolvării conflictului din Siria?

La ora actuală, sunt analizate trei versiuni a soluționării conflictului sirian:

• Înlăturarea lui Bashar al-Assad și stabilirea unui nou regim politic, pe principii democratice, așa cum propun statele occidentale. Nu se știe cât de reală ar fi o astfel de perspectivă, din momentul în care grosul opoziției reprezintă grupările islamiste, care resping orice model laic și democratic. Aparent, nucleul unui viitor regim laic ar fi grupul Armatei Siriene Libere și câteva grupuri convențional vorbind „liberale”, dar influența lor este una infimă, mai ales că o perioadă era pus sub semnul întrebării însăși existența așa-numitei “Armatei Siriene Libere”.
• Menținerea lui Bashar al-Assad, zdrobirea tuturor grupurilor islamiste și revenirea la situația de până la conflict, așa cum își dorește Federația Rusă. E și ăsta un scenariu complicat, luând în considerația presiunea actorilor internaționali și regionali, cu care ar trebui să se confrunte Rusia și regimul Assad sau ceea ce a mai rămas din el.
• Menținerea administrației lui Bashar al-Assad, cu condiția unor reforme constituționale profunde – ca un mijloc de aur între Occident și Federația Rusă. Dar aici iarăși nu dispare problema mișcărilor islamiste. Din câte am văzut, Statul Islamic nu este nici pe departe unica mișcare islamistă. În cazul zdrobirii ISIS, ne-am putea aștepta la apariția noilor linii de confruntare, în care o bună parte a „opoziției moderate” să înlocuiască pozițiile ISIS.

Raportul de forțe în Siria la 25 noiembrie 2015. Cu roșu este indicată zona controlată de forțele pro-Assad, verde și galben – forțele de opoziție, brun – Statul Islamic

În realitate, în afară de Rusia, Iran și China, niciun alt stat implicat direct sau indirect în conflict nu este interesat în rezolvarea crizei prin identificarea unei “căi de mijloc”, pentru că miza este însăși integritatea teritorială, suveranitatea și însăși existența Siriei ca stat.