O eventuală victorie a dreptei populiste în alegerile europarlamentare nu va avea nicio influență asupra politicii europene, însă ar putea să creeze niște premise pentru o „revoluție paneuropeană” în viitor.
A rămas foarte puțin timp până la alegerile europarlamentare. Pentru cei care nu știu, acestea vor avea loc între 23 și 26 mai, în cazul cetățenilor români – pe 26 mai. Noul scrutin ar putea schimba radical compoziția forumului european, motive pentru care partidele „tradiționale”, atât cele de stânga, cât și cele de dreapta, au lansat campanii furibunde în care vorbesc despre pericolului venirii la putere a “forțelor populiste de dreapta”. De fapt, în premieră, alegerile pentru Parlamentul European au cu adevărat “o miză”. Precedentele erau destul de plictisitoare și destul de prognozabile – nimeni nu avea nicio urmă de îndoială că PPE va continua să fie forța conducătoare a proiectului european.
Totuși, chiar și așa-numiții „populiști” tind să exagereze valoarea scrutinului – Parlamentul European rămâne a fi o instituție simbolică, fără prea mari puteri de decizii, un organ care nicidecum nu poate juca vreun rol în reformarea Uniunii Europene, așa cum se afirmă în public. Deciziile fundamentale oricum se iau în cadrul Consiliului UE, al cărui structură depinde de rezultatele obținute în alegerile parlamentare și prezidențiale la nivel național. În cazul României, spre exemplu, capacitatea de a influența deciziile la nivel unional sunt legate de figura președintelui, care reprezintă România în cadrul Consiliului UE la nivel de șefi de stat și de guverne. Atât timp cât șeful statului român nu este un reprezentant al PSD, social-democrații vor rămâne irelevanți în spațiul politic european, indiferent de scorul obținut la europarlamentare.
De rolul minor al Parlamentului European ne vorbește și modul în care partidele naționale își alcătuiesc listele cu candidați. De regulă, în PE sunt trimiși fie cei care nu mai reprezintă vreo valoare în țară (politicieni expirați), fie cei care nu prea au șanse să se manifeste în țară. Cu alte cuvinte, țările sunt reprezentate în Parlamentul European nu de cei mai buni și cei mai pregătiți (așa cum se aștepta), ci tocmai cei mai slabi, care doar reprezintă voința șefilor de partid. Adevărata bătălie oricum rămâne cea la nivel național. Din aceste motive, partidele mainstream pot sta liniștiți, deocamdată. Spre exemplu, AfD din Germania oricum nu are nicio șansă să apuce funcția de cancelar în următorii ani. Chiar și în cazul Italiei, în ciuda victoriei zdrobitoare a Mișcării Cinci Stele și Lega, funcția de șef al statului și cea a prim-ministrului, aparține deocamdată celor din “garda veche”. În Austria situația este similară – chiar dacă FPO se află la guvernare, sunt ținuți de lesă din scurt. În România, PSD controlează Parlamentul și Guvernul, însă sunt lipsiți de orice posibilitate de a influența politica europeană. Unica excepție o reprezintă Ungaria și Polonia, motiv pentru care aceste țări care sunt prezentate drept niște “oi negre” ai familiei europene.
De ce populiștii își doresc atât de mult să ajungă în Parlamentul European? Pentru că înțeleg prea bine că alegerile naționale, deocamdată, sunt o cetate de necucerit. PE le-ar permite să obțină acces la anumite fonduri, dar și să transforme forul într-un spațiu în care ar putea să devină mai vocali, să fie auziți mai bine (cel puțin așa cred ei).
Deocamdată, chiar și în cazul formării unui grup naționalist și suveranist în cadrul Parlamentului European, toate pârghiile serioase vor continua să rămână în mâinele vechii elite europene. Eurodeputații pot vota rezoluții peste rezoluții, să protesteze, să vocifereze și să protesteze la infinit, Consiliul European și Comisia Europeană oricum rămân acele locuri locurile unde se face și se va face adevărata politică.
În același timp, aici ne ciocnim cu un paradox al euroscepticismului – chiar contestatarii proiectului european sunt cei care legimitează Parlamentul European și tocmai cei care vorbesc de necesitatea consolidării suveranității naționale contribuie la revigorarea imaginii unui organ supranațional care se bucură de cea mai mică credibilitate printre cetățenii europeni.
Marele examen pentru eurosceptici, naționaliști și suveraniști va fi capacitatea de a negocia formarea unui bloc cât mai mare, prin depășirea tuturor divergențelor de ordin politic și doctrinar. În cazul în care acest lucru se va întâmpla, așa cum visează și Steve Banon, se vor crea premize pentru creare unei forțe politice paneuropene, capabile să exercite o influență asupra politicii naționale din fiecare stat, așa cum procedează PPE (popularii) sau PES (socialiștii). Iată abia atunci va începe adevărata luptă politică “pe viață și pe moarte”. Deocamdată, ceea ce vedem acum e “floare la ureche”.