Ar fi timpul ca Republica Moldova să renunțe la viza de reședință/domiciliu, această rămășițe a iobăgiei din perioada sovietică.
Despre problema vizei de reședință sau domiciliu nu se prea vorbește, chiar dacă e o problemă juridică și birocratică care afectează viața a multor cetățeni. Slava Domnului, azi nu riști să fii reținut de poliție în plină stradă pentru simplu fapt că nu ai o ștampilă în buletinul de identitate, așa cum se mai întâmpla acum vreo 15-20 ani.
Însă această practică, moștenită din trecutului sovietic continuă să existe și să provoace probleme atât oamenilor simpli, dar și statului. Mă întreb de ce până acum nimeni nu s-a hotărât să desființeze această absurditate.
Viza de reședință/domiciliu fusese introdusă în Imperiul Țarist, iar apoi practicată pe scară largă de pe vremea lui Stalin, în procesul de pașaportizare în masă, pentru a controla procesul de migrație a forței de muncă, migrației de la sat la oraș.
Chiar dacă Curtea Constituțională a declarat că o astfel de practică este una neconstituțională, în multe acte legislative sintagma “viza de domiciliu/reședință” este exclusă (spre exemplu, din ultima redacție a Codul Electoral). O astfel de instituție există doar în statele din fostul lagăr socialist (inclusiv în Rusia, România), iar în țările europene (spre exemplu, Marea Britanie, Franța, Germania) și SUA nu există o astfel de practică. Cetățeanul este liber să-și adresa la care poate fi contactat de autorități (în unele cazuri fiind solicitat un simplă hârtie, cum ar fi o factură pentru servicii comunale). În Belarus, viza de reședință a fost anulată în anul 2008.
Prin hotărârea Curții Constituționale din 1997, viza de reședință este declarată neconstituțională. Totuși, practica continuă să fie utilizată.
„Existenţa instituţiei „viza de reşedinţă” în legislaţia Republicii Moldova, utilizarea ei în raporturile sociale vine în contradicţie cu normele şi principiile constituţionale expuse mai sus, constituind o piedică în exercitarea dreptului cetăţenilor Republicii Moldova la libera circulaţie”, spune CC.
Pentru nimeni nu e un secret că o bună parte a populației care a emigrat de la sat la oraș locuiește pe alte adrese decât cele indicate din buletinul de identitate, iar asta presupune că acești oameni nu pot apela la un medic de familie, nu pot înscrie un copil la grădiniță, nu pot vota, nu pot contracta un credit și nici să se angajeze. Cei mai norocoși își fac viză de reședință fictive, adică se înscriu la prieteni, cunoscuți pentru a beneficia de niște drepturi elementare. Ce să mai vorbim de cazurile copiilor orfani?
Vorbesc reieșind din propria experiență și a mai mult prieteni. În cei 16 ani de cât am un buletin de identitate, am avut 2 vize de reședință fictive și ceva ani trăiți fără niciun fel de viză. În plus, în câteva scrutine locale nu am putut vota, chiar dacă sunt născut în Chișinău – nu am avut o ștampilă în buletin.
Procedura birocratică care presupune acceptul proprietarului imobilului (inclusiv a soțului), semnarea a tot felul de declarații, întocmirea contractelor la notar doar pentru o simplă ștampilă, e una absurdă și lipsită de orice logică.
Pe de altă parte, această problemă afectează și organizarea alegerilor – majoritatea alegătorilor locuiesc pe alte adrese decât cele la care sunt înregistrați, iar mulți nu pot vota, pur și simplu. Simplificarea înregistrării adrese reale doar ar face regulă în acest domeniu, fără a fi nevoie de liste suplimentare.
Obligativitatea documentelor care atestă dreptul la proprietate, dar și acceptul membrilor familiilor are locuiesc în imobil e la fel de absurdă și inutilă. E o rămășiță a sistemului sovietic când toate apartamentele se aflau în proprietatea statului, iar viza de domiciliu îți oferea niște drepturi asupra imobilului. Azi când locuințele se află în proprietate privată, astfel de reglementări sunt absolut anacronice.
Ce trebuie să facă statul? Să excludă din Regulamentului privind eliberarea actelor de identitate şi evidenţa locuitorilor Republicii Moldova obligativitatea actelor care atestă proprietatea asupra imobilului domiciliat, a contractelor întocmite la nota, semnarea unor cereri și declarații din partea membrilor familiei proprietarului. Ar fi suficientă simpla declarație scrisă sau verbală cu prezentarea unei facturi pentru servicii comunale.
Indiferent dacă omul închiriază un apartament sau locuiește la rude, trebuie să aibă posibilitatea de a informa autoritățile adresa reală la care poate fi găsit, fără niciun fel de bariere birocratice. E o mică schimbare care ar putea să rezolve foarte-foarte multe probleme ale cetățenilor.
Ce părere ai? Scrie