De ce Maia Sandu se vrea o Tihanovskaia de Moldova și de ce insistă pe subiectul fraudării inevitabile a alegerilor prezidențiale.
Pentru alegerile din Republica Moldova a devenit deja o tradiție parazitarea pe imaginea unor evenimente majore din alte țări, atunci când mesajele concurenților nu sunt suficient de puternice și nu pot concura cu impactul fluxului informational din afară. De obicei, drept sursă de inspirație ne-au servit evenimentele din Ucraina și România. E vorba atât de revoluțiile oranj, maidanuri și euromaidanuri, proteste anticorupție etc. Mai nou, un model de imitație și inspirație au devenit protestele din Belarus.
Se vorbește des despre un oarecare “scenariu belarus”, Maia Sandu este comparată cu Svetlana Tihanovskaia (respectiv, se sugerează indirect că Dodon ar fi un Lukașenko – 2). Nu e prea clar despre ce “scenariu” ar putea fi vorba, din momentul în care în Minsk și alte orașe în afară de acțiuni de protest nu a avut loc nimic ieșit din comun. În cazul Republicii Moldova, eventuale proteste post-electorale nu ar reprezenta deloc o surpriză.
Comparația dintre Maia Sandu și Svetlana Tihanovskaia este chiar una jignitoare și umilitoare pentru liderul PAS. Fostul candidat pentru funcția de președinte al Republicii Belarus e o figură foarte palidă, incapabilă să articuleze niște mesaje clare, e lipsită de orice experiență și orientare în spațiul politic. E o persoană atât de stângace, care a ajuns accidental în politică, încât a devenit un meme în rețele de socializare și e un subiect de glume. Și-ar dori Maia Sandu să fie asociată cu ea? Nu cred. Mai curând președintele PAS ar trebui să-i servească opozantei belaruse drept un exemplu al unei femei active în politică.
Alt aspect al „scenariului belarus”, la care face aluzie foarte activ PAS, este “fraudarea alegerilor”. Acest mesaj îl promovează insistent însăși Maia Sandu, cu orice ocazie, la orice apariție în spațiul public, iar billboard sponsorizate de partidul ei nu sunt preocupate atât de promovarea mesajului candidatului, cât de inocularea ideii unei inevitabile fraudări.
Însă paralela între Belarus și Moldova este una absurdă și ridicolă: alegerile moldovenești sunt asistate de observatori Occidentali, infrastructura electorală este una din cele mai avansate din lume, iar în Comisia Electorală Centrală s-au investit prea mulți bani din granturile externe pentru a se admite compromiterea funcționalitatea ei.
Așa cum se întâmplă de obicei, partenerii vestici ai Moldovei vor fi nevoiți să recunoască alegerile libere și corecte, chiar dacă ar putea avea anumite obiecții. Cel mai important criteriu rămâne a fi: încălcările și abuzurile trebuie să fie suficient de mari și multiple pentru a putea avea o influență decisivă asupra rezultatele alegerilor. Nu se va juca nimeni de-a “revoluție” în Chișinău.
Maia Sandu înțelege prea bine toate aceste nuanțe. De ce totuși insistă pe teza „fraudării alegerilor”? Pentru că subiectul protestelor din Belarus au fost destul de vizibil pe plan internațional și contrastează puternic cu mesajele de pe agenda locală. Alegătorul i se induce ideea că această cursă nu este doar o luptă între doi oponenți ai politicii interne, ci o luptă globală între bine și rău, o continuare a războiului politic din Belarus pentru „democrație și libertate”.
Problema este că în opinia publică din Republica Moldova nu există o imagine bine închegată a lui Lukașenko – este simpatizat nu doar de unii din tabăra pro-rusă (a salvat moștenirea sovietică și rezistă cu stoicism în fața presiunilor Vestului), cât și de adepții taberei pro-europeene (care erau fascinați de conflictele dintre Minsk și Moscova). Plus, Republica Belarus nu este deloc o țară de care moldovenilor le-ar fi milă. Dimpotrivă, indiferent de simpatii politice, orașele și economia belarusă sunt privite ca un bun exemplu de urmat. Așadar, o tentativă de a asocia imaginea lui Igor Dodon cu cea a lui Aleksandr Lukașenko mai curând i-ar aduce mari beneficii președintelui în exercițiu decât i-ar dăuna.
Totuși, de ce are nevoie Maia Sandu de istoria fraudării alegerilor și evocarea scenariului belarus? În primul rând: pentru a-și menține simpatizanții “în priză” de-a lungul campaniei. În al doilea rând: pentru a se poziționa în calitate de victimă și pentru a-și justifica un eventual eșec, care ar putea fi urmat de un val de atacuri furibunde postelectorale din partea celor mai apropiați parteneri politici – PPDA și Andrei Năstase.