Prim întrebare la care ar trebuie să răspunde sincer atunci când vorbim de rezolvarea problemei transnistrene este dacă dorim cu adevărat identificarea unei soluții sau preferăm să menținem conservată actuala stare de lucruri. Dacă răspunsul ar fi DA. Atunci putem trece la următoarea etapă.
Următoarea întrebare este: va fi capabilă Republica Moldova să integreze aceste teritoriu în calitatea de stat unitar, are suficiente resurse și timp? Totuși, e vorba de un mecanism foarte complex, care poate crea și multe probleme pe termen lung. Există mari șanse ca toate costurile să fie mai mari decât cele ale Germaniei, dacă ar fi să raportăm „investițiile” la „performanțe”.
A treia întrebare este: dacă ne decidem să reorganizăm Republica Moldova – o vom face în cadrul negocierilor cu Tiraspolul sau o vom face până la lansarea acestor discuții, astfel încât cei de acolo să fie puși în fața unui fapt împlinit?
Dacă o facem în cadrul negocierilor cu stânga Nistrului, riscăm să cedăm mai multe poziții. Dacă ne-am decide să adoptăm un model descentralizat, ar trebui s-o facem până la lansarea oricăror negocieri. Orice reorganizare a țării trebuie să întrunească următoarele condiții ca să fie funcțională: să asigure unitatea țării și un mecanism de luare a deciziilor echitabil, astfel încât nicio unitate să nu devină dominantă (să excludă, spre exemplu, situații în care cei din stânga Nistrului ar impune vreo direcție inacceptabilă pentru restul).
Cum aș vedea eu acest proces? În primul rând, prin revenirea la organizarea teritorial administrativă din 1998-2003. Dacă cineva este deranjat de cuvântul “județ”, cred că am putea să pledăm și pentru “ținut”.
Astfel, am putea crea 12 ținuturi: Bălți, Chișinău, Edineț, Cahul, Taraclia, Tighina, Ungheni, Soroca, Lăpușna, Orhei, Găgăuzia și Nistrenia. Plus, municipiul Chișinău. Toate acestea treptat vor deveni unități administrative cu drepturi egale. Găgăuzia și Nistrenia nu vor avea niciun statul special, vor fi egale în drepturi cu celelalte entități.
Următoarea etapă: oferim ținuturilor o autonomie sporită, după modelul statutului Găgăuziei. Respectiv, bașcanul este exclus din componența guvernului (pentru a nu discrimina ceilalți subiecți). Organele centrale sunt optimizate la maxim, structurile din ținuturi urmează să se preocupe de problemele administrative curente, în timp ce guvernul central să fie preocupat de chestiunile generale, vitale pentru existența statului (securitate, apărare, politica externă, dezvoltarea economică a țării).
Se crează un parlament bicameral – Camera Deputaților (51 deputați, aleși pe liste de partid) și Senatul (50 de reprezentanți ai ținuturilor, proporțional cu numărul populației).
Se adoptă modelul republicii prezidențiale pentru a asigura existența unei instituții executive puternice, care ar reprezenta o garanție a unității statului.
Da, pentru unii o astfel de schemă ar părea ieșită din comun, provocatoare sau chiar utopică, însă cred că așa vom împușca doi iepuri: problema centralizării excesive care ne omoară economic și problema regiunii din stânga Nistrului.
(sursa foto: capital.ua)
Ce părere ai? Scrie